Prin vârstă, mai degrabă însă prin promoţie (prin generaţia de creaţie, dacă vrem), Laurenţiu-Ciprian Tudor ( el a debutat, îmi amintesc bine, în 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouăzecismului, douămiismului, fracturismului şcl: nepăsarea la ideistică, sfidarea conştiinţei teoretice, amputarea, ca să zic aşa, a organului metafizic (unii am auzit că jubilează obraznic la această carenţă), absenţe înlocuite, de regulă, de mistica abluţiei în sordidul cotidianului ar fi, între altele, însuşirile acestor confrerii; şi s-ar mai adăuga, dacă suntem atenţi, deopotrivă lipsa organului pentru cultură, aceasta reducându-se la aceştia, ca la epileptici, pe spaţiu îngust, de exemplu la încropirile grupusculelor sau cislei. Din contra însă, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurenţiu-Ciprian Tudor nu a evitat întâlnirea cu conceptualul, îl va reafirma totuşi numai după o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemător, deci, că acelea îi vor subţia sau amplifica enigmele, că, mai departe, în ele s-ar mai şi putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile şi îngerii, e convins de pildă poetul, suferind ca orişice vieţuitoare de o sudoare mai mult sau mai puţin diafană, iar în cosmos, privind-o, galaxia ni se va arăta câteodată ca o albastră maioneză. >>>>>A.I. Brumaru>>>>>