O CARTE PE ZI

O poetă cucerită de himera poeziei clasice este Antonia Bodea în volumul de poezii ”Bunavestire”, Editura ”Eurograph”, Cluj-Napoca, 2007, în care percepem o sensibilitate a eului care este un receptor “Ocrotit între cer şi Pământ”, iar cuvântul”sfântă suflare în tainic veşmânt.”

Volumul abundă în broderii lirice pe tema relaţiei poetă-mediul înconjurător,unde descoperim o bună doză de ingenuitate şi fervoare.Poeta jubilează în faţa primăverii,printr-o candoare adolescentină,şi al freamătului naturii:”In umbra casei,în april/Pe un răzor de păpădie/Un şir de cătăniţe-nscriu/Cea mai ştiută geometrie.”(Bună vestire).

E mult joc în această lirică,înţeles întotdeauna ca o expresie jovială a imaginaţiei conjugată cu trăirile autentice,şi această înscenare delicată şi graţioasă se răsfrânge chiar asupra tehnicii poetice:ritm ludic,precum în “Horele”argheziene,miniaturism domestic,atunci când închipuirea poetei nu explodează odată cu trăirea sa:”Prin tine…primeşte contur/Mireasma ta cădelniţează clipa,/Solstiţii măsoară milenii prin jur…/Visul şi-a risipit aripa.”(Despre tine).O anume religiozitate se desprinde din versuri,subtil divinitatea este evocată “Discret ca taina unei rugăciuni.”

Descoperim câteva inadvertenţe ale rimei,dar fluiditatea poemelor acoperă acest neajuns.Antonia Bodea rememorează,cu aceaşi vibraţie sufletească,dar mai apăsat liric,clipele trăite în natură,altar al cerului ce”Ingemănează psaltic bucurii”,îndulcite de efuziunile rugăciunii:”Discret ca taina unei rugăciuni/În mângâieri de caldă ocrotire/Inaripat ca-n basmul cu minuni/Ca o împărtăşanie spre izbăvire.” >>>Al. Florin Ţene>>>

Dorindu-se un roman (?) al singurătăţii, dar şi un omagiu Mariei de Mangop, Acoperământul scriitoarei Constanţa Marcu respiră din atmosfera apăsătoare a unei experienţe matrimoniale strivite de vanitate, orgoliu şi mândrie fără zenit.

Din nefericire pentru destinul ei ce se promitea cald, binecuvântat de pace interioară, Doamna Moldovei a venit alături de Voievod total nepregătită. Sunt femei ce răscolesc secolele să afle „acoperământ” potrivit sufletului. Mariei de Mangop i-a aşezat Dumnezeu la picioare o comoară a cărei strălucire era mai aproape decât raza răsfrântă spre lume a ochiului ei. Căsătoria cu Voievodul Ştefan necesita o pregătire, o educaţie specială, aşa cum îndeobşte s-ar cuveni celor care se căsătoresc cu bărbaţi aleşi din vulcanicul neam moldav. Maria de Mangop - cruduţă, abia despărţită de Mirula - şi-a etalat, cu naivitate, un orgoliu pe care Domnitorul i l-ar fi îngăduit poate doar Doamnei Oltea.

În medievalitatea târzie a Europei de Răsărit, căsătoriile regale urmăreau scopuri politice, rol asumat pe deplin de porfirogeneţi care primeau o educaţie potrivită acestor aranjamente. Ana Comnena, Ecaterina ( soţia lui Uzum Hasan din Persia ), Sofia – femei din rădăcina Paleologilor – au avut parte de altă bucurie a intimităţii, după cum reiese din scrisorile pe care jurnalul (ficţional) le însemnează. S-au lăsat modelate, au slujit, prin feminitatea lor, dispoziţiei intime a soţului. Axa atenţională a bărbatului este, în cazul marilor spirite, divizată în compartimente etanşe – politică (şi afaceri), curiozitate intelectuală, plăcere sexuală, competiţii – mai ales sportive. >>>Gabriela Mocănaşu>>>

In “Cuvânt înainte”,în încercarea de a-1 defini pe poet,Dr.Călin Andrei Mihăilescu (Canada) îl prezinţă ca pe un urmaş însemnat al lui Nichita Stănescu, datorită imaginii sugestive, patimii nostalgice şi rostirii sau şoptirii unor lucuri asupra cărora “merită(m) să ne aplecăm”. “După câteva jocuri de cuvinte (”din zări în zar”, “aplecare formă în formare”), este fixată poezia lui Ion Stratan. Marcata de joc, ironie şi credinţă: “Poezia şi proza lui Stratan au o credintă nesimplă, proaspătă, ca o previziune pe care o înţeleg astfel:

el scrie texte pe care ochii noştri mai tineri decât sufletele noastre doar c-o clipă, le văd înainte de a le înţelege”.

In postfaţa intitulată ” Masca aristocrată a experimentalismului” Octavian Soviany observă textualismul parodic şi neoavangardismul care caracterizează optimismul, precum şi “generatorii textuali”: analogii ,derivări , anagramări ale unor elemente de culoare, vocabule sau nume proprii). Intre parodia angelică şi năruirea apocalitică, chinul poetului este considerat a fi al unui aristocrat care se distanţează de ceilalti textualişti, adepti ai pie plebianismului.

Din nota bio-bibliografică aflăm că poetul s-a născut la Izbiceni în Judeţul Olt,în 1955 şi a terminat Literele îs Bucureşti, a primit mai multe premii literare şi a publicat cincisprezece cărti de versuri. Este membru al unor organizaţii scriitoriceşti din tară şi din lumea francofonă.

Universul poetic al lui Ion Stratan este complex “Ieşirea din apă” este un text poetic ca o trezire din somn,incluzând elemente disperate, de la masa de operaţie, la asasinul Oswald şi la o mahetă realizată din zahăr ars. O expresie sugestivă: „cartoanele cu visele de dimineaţă”.Altă poezie, „Deus ex machina” este un text al abundenţei: o viaţă fără arderi, poetul este visat de indrăgostiţi, i se inculcă frica, anii trăiesc fără el, care este „anchetat de masini si de zei”. Poezia „Ieri” are în vedere memoria. Cum acceptând că optzecistii(textualistii) continuă linia „generaţiei războiului”, care la rândul ei are rădăcini în anvangardism (Ion Vinea, în „Manifest activist către tinerime”, 1924, încheie, cu îndemnul simbolic,de ucidere a trecutului şi memoriei prin „Să ne ucidem morţii”), memoria este detestată, extragerea importanţei acesteia este jucată: „am păstrat măretie secretă”, sau „cu genunchii/ pe cojile de nucă/ ale clipei trecute”, versurile sugerând cenzurarea constiinţei de către trecut printr-o presiune dură. >>>Corneliu Vasile>>>

Sunt trei plachete de versuri, fiecare având câte un moto din Saint-Exupery, Cioran şi J. P. Jacobsen. Autorul a mai publicat trei cărţi de poezie şi alte patru de istorie culturală a Teleormanului.

Cele trei secţiuni se intitulează ” Stemele din lauri”, “Rătăciri în ispită” şi “Aprinderea de vise” şi conţin numeroase imagini frumoase, Câteva păstrează certe ecouri folclorice, îndeosebi în versificaţie: “Nu mă ceartă”, “încă nu se-arată” ,” Că-n alte chipuri”, “De prin străini” ,”Cine-1 soarbe” ,”Mult aş vrea”. In ochii poetului,se oglindeşte o pasăre “arsă-n zbor de dor” (”Desprinsă de icoane”), iar un descântec cu “sare-n călcâi” tulbură ochii celei de care te vei îndrăgosti mai întâi.Burgul e cutreierat de cerbi, iar elementele peisajului câmpiei sunt frecvente: vânt, salcâmi, soare, crini albaştri,fluturi, cocoşi, flori înmiresmate.

Destinul provoacă întrebări sub zodia tragicului, fiinţa e doar un interpret al altor voinţe, sub un cer noros (”Pentru cine umblu?”. O tristeţe a căutării de a desluşi sensul destinului este însoţită de imaginea insolită a unui “cal nebărbierit”(”Sunt doar prefigurări”) Aceeaşi imagine în “Eu nu mai am de ce”. Poetul nu se regăseşte în izvoare, ci în văpăi şi a uitat copilăria inocentă (”Am uitat cine sunt”)

Un destin vitreg îl desparte pe poet de iubită (”Tânjesc după fluturi” ) şi,călător grăbit, îşi pierde prietenii (”In mantii de sfiala In locul fântânii, ar vrea un izvor, îi spune Anei din balada folclorică.Apare îndoiala şi chiar disperarea în dragoste, în secţiunea a treia, conform moto-ului ales. >>>Corneliu Vasile>>>

Cartea lui Alexandru Nemoianu – Semnele vremii. Gânduiri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlău (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005) poate fi socotită un alt fel de jurnal. De altfel, în Prefaţă, dr. Artur Silvestri sesizează acest aspect, arătând că notaţiile „apar în felul unor «culegeri» de eseuri, ce conţin reflecţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţă de înşiruire de note de jurnal…“ (p. 4).

Din punctul nostru de vedere, avem de-a face cu un jurnal en miettes, problematica lui fiind variată, şi pe care o putem structura pe trei paliere: 1. însemnările despre Tradiţie, Familie şi Neam; 2. cele despre Borloveni – satul natal al autorului; 3. sfaturile întru Duh adresate Fratelui spiritual – Artur Silvestri.

Triada Tradiţie – Familie – Neam suscită câteva aprecieri esenţializate, având valoarea unor cugetări, remarcabile prin adevărul lor general. Pentru Al. Nemoianu, Tradiţia trebuie trăită, ea fiind o entitate vie. Indivizii – persoanele —, spune autorul, sunt cei care o fiinţează: „În cazul persoanelor, Tradiţia este încorporată mereu, de la naştere şi până la moarte, prin însuşirea modelelor din jur.“ (p. 8). Arătând că ea nu dispare, căci este definitorie unui Neam, Al. Nemoianu consideră că aceasta „este capabilă să se adapteze circumstanţelor“ şi „Se poate restrânge la esenţe, la arhetip“ (p. 8). Din aceste considerente, „fiecare persoană ar trebui să contribuie la îmbogăţirea ei“. (p. 8). Treapta următoare – păstrătoare a Tradiţiei – este Familia. În acest caz, se poate vorbi de o permanentă conlucrare a persoanelor (membrilor) Familiei, întru îmbogăţirea, păstrarea şi transmiterea „peceţii“, cea care defineşte identitatea de Neam, ca „expresia intenţiei din veşnicie“ (p. 9). >>>Const. Miu>>>

Tuturor cititorilor nostri si iubitorilor de carte le dorim Paste fericit si zile senine . Urmatoarea editie a revistei O CARTE PE ZI apare in data de 5 Mai 2008 .

O SELECTIE DIN COMENTARIILE RECENTE :

• 26 Aprilie 2008 - ADRIAN DINU RACHIERU: „LEGEA CONSERVĂRII SCAUNULUI ÎN «CUTIA NEAGRĂ»“, Editura „Eubeea”, Timişoara
• 25 Aprilie 2008 - ION VELICA: „PAIAŢE“ (schiţe umoristice), Editura Info, Craiova, 2007
• 24 Aprilie 2008 - ALEXANDRA MIHALCEA: „EVA, ANNO DOMINI 2005“, Editura „Curtea Veche“, Bucureşti, prezentare de Alexandru Condeescu
• 23 Aprilie 2008 - ANDREI FISCHOF: „PREFĂCUTA LINIŞTE“, Ed. Hasefer, Bucureşti
• 22 Aprilie 2008 - TUDOSE TATU: „ISTORIA TRUDITĂ A FABRICILOR UITATE“, editată de Patronatul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Galaţi, 2008
• 21 Aprilie 2008 - N.N. NEGULESCU: „OCHIUL DE FOC“, Editura MJM, Craiova, 2008
• 19 Aprilie 2008 - VASILE TĂRÂŢEANU: „CIMITIR AMBULANT“, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008
• 18 Aprilie 2008 - LUCIA OLARU NENATI: „GEORGE VOEVIDCA: VIAŢA ŞI OPERA“, Editura Biblioteca „Mioriţa“ din Câmpulung-Moldovenesc
• 17 Aprilie 2008 - RADU VIDA: „PREUMBLARE ÎN OCCITANIA“, Casa de Editură Napoca, 2008
• 16 Aprilie 2008 - AUREL ANGHEL: „CASA DIN VIS“, 2006
• 15 Martie 2008 - CRISTIAN PETRU BĂLAN: „DINCOLO DE CURCUBEU“
• 14 Aprilie 2008 - GABRIEL STĂNESCU: „PEISAJ CU MEMORIE. POEME HAIKU“, traducere: Daniela şi Ştefan Pătruţ, Olimpia Iacob (engleza), Letiţia Ilea (franceză), Criterion Publishing, Bucureşti, 2006
• 12 Aprilie 2008 - ALEXANDRU CRISTEA: „REVELAŢIA“, Editura „Cartimpex“, Cluj-Napoca
• 11 Aprilie 2008 - CONSTANTIN ABĂLUŢĂ: „VIOLENŢA MEMORIEI PURE“, Editura „Eminescu“, Bucureşti

„Instalat în timpul interior”, dl. Adrian Dinu Rachieru lucrează la un pariu cu „irevocabilul”¹ şi-şi propune să-i desfolieze măştile, profilurile – strat cu strat- până să descopere în „forfoteca” timpului textura adevărului. Romanul domniei sale, Legea conservării scaunului ( Editura „Eubeea”, Timişoara ), o trilogie ale cărei prime două volume au apărut în 2003 (Vina ) şi 2004 (Frica ), este, până la cel de-al doilea volum, în ipostaza unui donator de istorie ce vrea să transplanteze generaţiei postdecembriste tare sociale dintr-o epocă în care virtuţile profund umane, verticala treptelor bunului simţ erau ironizate, satirizate şi chiar scandalos amendate. Aventura epică spre care suntem invitaţi convinge, după o primă lectură, prin cel puţin trei argumente confortabil aşezate în matca frazei.

Copleşitor prin originalitate ( cu amprentă stilistică bine individualizată ), limbajul atrage prin firescul frenetic al rostirii. Fiind de partea celor care au considerat că în roman funcţia limbajului creează categoriile superioare ale nivelurilor de semnificaţie şi îmbrăţişând ideea lui Flaubert², romanul în discuţie oferă cititorului plictisit de stiluri „colective”, cu subiect şi predicat cuminţi, „discreţi” şi uscaţi, un regal de savoare semantică.

Discursul naratorial, seducător prin eleganţa stilistică şi sintactică a frazei, captează, captivează, farmecă, răsfaţă. Zveltă, rafinată, detaşată, cu privire de inorog cuminte, vocea ( „vocile!” ) naratorului este o gazdă distinsă a cărei companie lasă în cititor sentimentul că nimic neobişnuit nu s-a petrecut, însă nimic nu se lasă uitat.

În spaţiul ideologic în care se petrece conflictul, limbajul naratorial se impune în faţa schemei compoziţionale. Artistul narator, deopotrivă omniscient ori ambiguu, instalat când la persoana a III-a, când la persoana I plural. >>>Gabriela Mocănaşu>>>

Volumul Paiaţe (schiţe umoristice) de Ion Velica,apărut la Editura Info, Craiova, 2007,cu o prefaţă de Dumitru Velea,creionează un spectacol umoral şi humoral despre drama persoanelor,devenite personaje,în contextul social,privită prin ochiul scriitorului ce investighează şi exprimă în vârful buzelor,în colţul cărora,într-o parte se simte tristeţea,în cealată ironia.

Naratorul,cel care obsearvă şi notează,este un fel de cameră de luat vederi cu obiectiv concav ce acentuează deficienţa imaginii,aşezată discret.Prozatorul este implicat în acţiune,în naraţiune şi scenariu(A plecat un tren din gară),iar observaţia exersată asupra realului are un fond umoristic,o bătaie ironică.(Aţiunea,Pipa).Totul este dublat în prozele lui Ioan Velica de reflexul său antinomic:seriozitatea duce în spate comedia,ironia ascunde sub manta scrâşnetul,livrescul e irigat de fluxul memoriei.iar disertaţia eseistică e străpunsă de feliile de viaţă(Laborator,Puţină pâine,Unde dai şi…unde crapă).

Autorul pune mult din fandacsia ipochimeilor lui Caragiale.Avem aici un moment ideal de sinteză a erudiţiei şirete şi a fosgăietei existenţiale,a lucidităţii,automatismelor şi a aluziei.Personajele devin în registru ironic protagoniştii unui scenariu original şi imprevizibil,ironic şi burlesc.

Prozatorul este preocupat nu doar să ridice voalul subţire de pe chipul acestei lumi caragialescă şi letargică,ci şi să descopere noua mitologie,cu toate precarităţile ei,arhetipurile umile ale stării de interferenţă,de tranziţie şi moralitate. >>>Al. Florin Ţene>>>

“Dincolo de căutările poe-tice fireşti, o seamă de poeme fac din Alexandra Mihalcea mai mult decât o promisiune literară de mâine, o certitudine de astăzi a poeziei noastre tinere. Ea aduce timbrul proaspăt al unei voci lirice pu-ternice şi personale.” (Alexandru Condeescu)

Tema sau temele din acest volum fiind iubirea, cu întreaga sa mitologie. Poemele, însă, rezidă în tradiţionalism, uneori, alteori în metafora avangardei postmoderne. Provo-carea se produce atât la nivelul perceperii realului, ori a segmentelor realului “Cre-deam că sunt liberă/ Că nopţile nu mai vin/ Să mă doară,/ Credeam, pur şi simplu/ Că sunt.” cât şi a tonului tonului clar şi decis: “Înfigeţi-vă ghearele/ În carnea mea/ Haideţi, curaj, şi mai adânc!/ Sfâşiaţi sufletul/ În bucăţi pe care să le vindeţi/ La taraba din piaţă.” (Taraba zilei)

Astfel, cu aură de artă poetică, volumul Alexandrei Mihalcea se înscrie pe circumferinţa obsesiilor principale, cum ar fi: împlinirea iubirii şi demitizarea sentimentului, reuşind să irige cu inedite şi inefabile imagini discursul tuturor textelor: “Mi-am încătuşat/ Gândurile/ Într-o cochilie/ De melc/ Şi le-am aruncat/ În mare,/ Ca să nu-mi mai spintece/ Încrâncenata/ Tâmpla muşcată de somn./ Le mai aud ecoul…/ Uneori, când un val sărută/ O stâncă./ Uneori, când noaptea trece/ Prin mine./ Uneori, când mai uit/ De mine un an…/ Am păstrat numai unul/ Ceva mai albastru,/ Închistat într-un ţurţure/ Înfipt în obraz -/ Fostă lacrimă.” (Despărţirea de sine)

Simbolul metaforizat e simplu, precum lacrima distilată în alb-negru, iar “convenţia” susţinută prin repetiţii nesupărătoare, este - dacă nu greşesc - transformată într-o meditaţie reală. >>>Victor Sterom>>>

Proiectat în postmodernism, prin experienţa limită care a combustionat eventualele ostentaţii avangardiste, Andrei Fischof a evoluat individual şi într-un mod paralel cu ceea ce reliefa poetica modernă a generaţiei şaptezeciste. Spleenul etapei era deja asumat şi tot ceea ce rămâne ostentativ ulterior este cenzurarea lirismului printr-o reflexivitate abruptă. Curajul exersării iniţiatice într-o realitate deloc poetică, transferul confesiunii într-o constatare detaşată sunt răsplătite prin revelarea unor sensuri, pe cât de simple, pe atât de surprinzătoare, întru Cuvânt. De altfel, ca fiecare dintre poeţii moderni, Andrei Fischof este obsedat de cuvântul pe care, jefuit de vremuri, îl doreşte infinit reinvestit pentru noul timp.

Arc peste suma vitregelor decenii, la început de secol şi mileniu, volumul antologic „Prefăcuta linişte”, apărut la Editura Hasefer, Bucureşti, cu o prefaţă semnată de regretatul academician Nicolae Cajal şi o postfaţă de Alexandru Cistelecan, atestă un luptător care şi-a învins destinul, decantând experienţa prin cuvintele cu care i-a fost dat şi i-a mai rămas să se măsoare.

Poemele stau sub semnul unui tragism impus privirii larg deschise spre geometria unui spaţiu ostil, scrâşnind alb în reflexe metalice şi proiectând un timp apocaliptic. Populat de spaime, deiconizat robotic prin gesturi absurde, realul conturează grav un moment dominat de imaginea sinistră a unui „tren al morţii” („Fotografii”). Imagini goyeşti răscolesc străfundurile unei diabolice abjecţii non-umane, azvârlind spre ceruri ţipătul durerii, al umilinţei şi al revoltei sfârtecate de angoasă.

Într-un disperat efort terapeutic, amintirile sunt retrăite cu sentimentul acut al parcurgerii a încă unei vieţi… „Scriind, trăiesc încă o viaţă!” (motto). Acea „… încă o viaţă” se încheagă din jocul reflecţiei şi refracţiei a două experienţe existenţiale, ca într-o dedublare prin care, din „trenul spre azi”, conştiinţa se regăseşte din mers în trenul ce trece spre „ieri”… >>>Antonia Bodea>>>

Prin intermediul prietenului Marian Filimon, liderul Patronatului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii Galaţi, primesc masivul volum, căci are peste 600 de pagini, scris cu mult talent şi mai ales cu migală de colegul de vise literare adolescentine, via profesorului Gogoţ, care se recomandă drept Tudose Tatu. ”Istoria trudită a fabricilor uitate”, relevă lumea industrială a Galaţilor între 1829-1948, fabricile vechi dispărute, altele trecute doar ca ziduri şi cele mai bătrâne încă vieţuitoare. Teddy îmi înlătură grija, justificată până la un moment dat, că după reputatul Paul Păltânea este vid în domeniu. Ba mai mult dacă Profesorul se ferea să atingă valurile contemporaneităţii sau împrejurimile lor, poate şi pentru că suferise destul prin puşcăriile comuniste, noul istoriograf al acestor locuri nu se sfieşte a folosi verbul tăios pentru a vorbi despre realitate. Începe periplul de la cherhanale, numite empiric de uni ateliere şi continuă scoţând la lumină tot ce este mai preţios în Portul de Aur. Paginile sale au parfum de epocă, propunându-vă un nou Alexandru Vlahuţă, dar vorbesc şi despre miliţienii culturali sau ziariştii pomanagiţi. Apar şi nea Gogu, pantofarul, fabrica de sifoane a lui Sterea Alexe, fraţii camionagii Vasiliu, totul în refren de Valurile Dunării şi într-o carte ce se vrea şi este de căpătâi. Sunt 194 de minuţioase fişe inventariind cam tot ce mişcă în domeniu. Autorul aflu c-a muncit peste un an şi jumătate să adune tot ce se putea despre subiectul tratat şi -culmea- cele mai mari piedici le-a întâmpinat de la arhivarii desemnaţi aiurea să adăpostească vrafurile de documente şi care şi-o bat în cap în loc să sprijine un astfel de demers unic. Dar Teddy nu este personagiul care să se lase intimidat uşor, aşa că şi-a dus până la sfârşit lucrarea. >>>Pompiliu Comşa>>>

O activitate, de excepţie, cu largi deschideri către regie de film, publicistică, activităţi şi turnee literare naţionale sau contacte cu mari personalităţi internaţionale îl recomandă pe N.N.Negulescu ca o individualitate cu totul remarcabilă. În rarele răgazuri ale periplului său internaţional, care i-a permis o largă cunoaştere a fenomenului uman şi o şlefuire spirituală în istoria doctrinelor filosofice creştine dar şi orientale, N.N.Negulescu întors către propria interioritate a aflat prilejul de a se exprima prin mai multe volume de poezie bine cotate de critica literară, unele dintre ele aflate deja în prestigioase biblioteci din Europa (Vatican, Anglia, Suedia etc.).

Evoluănd de la volum la volum poetul, permanent aflat la o înaltă combustie, oferă un nou opus liric, sub un titlu simbolic şi semnificativ, bogat în conotaţii – “Ochiul de foc” – amplă meditaţie în primul rănd metafizică, reflex al impresiilor provocate de călătoria sa în India, acel “imperiu” asiatic ce şi-a păstrat o identitate unică. Volumul are o arhitectură structurată pe cinci cicluri care se justifică prin titluri semnificative: “Omul gnostic”, “Roua hierogliptică”, “Întruparea luminilor”, “Misterele Verbului” şi “Făntăna Panomphee”.

Intermediar între carte şi cititor, poetul pendulează între propria interioritate şi fantasticul descoperirii, pentru care manifestă o permanentă mirare asupra miracolului oferit de o civilizaţie cu puternice inflexiuni în cultura milenară a unui popor dominat, încă, de tradiţii ancestrale: “Auzeam suspinele Duhurilor,/ Kali/ şi beam ecoul topit/ de deasupra embrionului/ înflăcărării Uranice/ Umbra mea uitată/ pe safirele Lotusului/ o împărţeau în Kala/ cobrele Dakshineswarului”. >>>Petre Ciobanu>>>

Mult-încercatul de viaţă, de hotare însângerate şi de îngeri înlăcrimaţi, poetul bucovinean, Vasile Tărâţeanu, este la al 15-lea volum de poezie: Cimitir ambulant, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2008.

Versurile acestui volum sunt, îndeobşte, scurte, precum suflul epico-liric al unei balade confesive (cu suave întretăieri de bocet discret-orfic, “un cântec nesfârşit”…), care aduce mărturie cum Ultimul Străjer al Nădejdii (“nu pot exista înafara speranţei” – cf. speranţe, p. 23 – ci doar ca Hrist-al-Nădejdii-de-Înviere a Neamului/Patrie: “trupul meu cel răstignit/peste-o aşchie de ţară” – cf. turn de pază, p. 111) încearcă să salveze - Eu, Eu Transgresat/Neam şi Supra-Faţa Eului Transgresat/Patrie - prin Sfinţenia de Foc a Logos-ului Orfic/Limbă Românească, unic hatâr cerut/făcut lui/de Dumnezeu, nouă (rezonanţa infinit nostalgic-rugătoare a viersului aduce aminte de sacrul bocet din Rugăciune şi Noi, ale lui Goga) – hatâr echivalent, pentru noi, desţăraţii, cu starea mântuitoare/soteriologică, paradisiacă: “din tot ce mi-i drag şi firesc/altceva nu-ţi cer, stăpâne/decât din plin să trăiesc/cuvintele Limbii Române//pas cu pas cu mult spor/murmurul lor mă îngâne/sfântă melodie de dor/cuvintele Limbii Române(…)//dacă din tot ce am scris/măcar un rând va rămâne/acesta va fi în Paradisul/cuvintelor Limbii Române”(cf. rugă, pentru Grigore Vieru, p. 28).

Cartea aceasta are o împărţire treimică, închinată întru autojertfirea “arderii de tot”, a metaniei: I-din lacrimi de zei (33 de poeme); II-un cântec nesfârşit (33 de poeme); III-arderea de tot(33 de poeme) – rezultă 99 de poeme, la care se adaugă al 100-lea (simbol cifric al Creaţiei Divine dintru Început!), cel care funcţionează şi ca prefaţă lirică, dar şi ca moto: punctuaţie interzisă. >>>Adrian Botez>>>

Într-o recentă carte apărută la Editura Biblioteca „Mioriţa“ din Câmpulung-Moldovenesc, „George Voevidca: viaţa şi opera“, cunoscuta scriitoare şi ferventă propagatoare a fenomenului cultural în variile sale aspecte Lucia Olaru Nenati operează o necesară şi benefică restituţie a unei figuri importante din spaţiul bucovinean, acela vitregit de soartă şi înainte şi după războaiele mondiale (prima dată din cauza ocupaţiei habsburgice, în cea de-a doua datorită ocultării întregului fenomen bucovinean, până la aneantizarea acestuia), a cărui literatură poate că nu s-a impus la cele mai înalte cote, dar în care, ne spune autoarea, „A existat un climat de o specială efervescenţă, de o spiritualitate densă şi prolifică, la care au contribuit personalităţi puternice şi active, publicaţii impresionant de numeroase, o viaţă artistică şi culturală de-o concentraţie uimitoare şi un număr mare de creatori a căror înflorire a fost stimulată de miracolul mult aşteptat al Marii Uniri“. Opinie întărită şi de cunoscutul deja E. Ar. Zaharia, care constata: „Bucovina, ţara înaltă de vis aulic, a colinelor elegant albastre ca un farmec îndepărtat de suvenir, a infinitelor iconostase de aur, coborâte până în pragul marilor morminte voievodale, concilii albe de clopotniţe, întunecos răsunet de baladă românească, gingaşă grădină de curcubee, a oferit, îndată după Unirea cu vechea patrie, un teren fraged, uimitor de fertil pentru o izbucnire de mari spiritualităţi, manifestări extrem de interesante“.
Fiu al altei personalităţi cunoscute în epocă, dascălul şi folcloristul Alexandru Voevidca (despre care aflăm de asemenea date importante), George şi-a dus viaţa pământeană între anii 1893-1962, impunându-se ca un prestigios profesor în învăţământul secundar la Suceava, Roman şi Câmpulung-Moldovenesc, precum şi ca un poet cu un timbru aparte, sonetist şi epigramist, publicist de rasă, „un om foarte activ şi dăruit culturii ca unei muze, un animator şi un promotor cultural gata să contribuie la modul idealist şi dezinteresat la tot felul de activităţi de propagare a luminii spirituale“. >>>Liviu Papuc>>>

Un poet al imaginarului baroc frisonat,uneori,de o ironie fină,în spaţiul căruia construieşte un univers este Radu Vida în recentul său volum Preumblare în Occitania, Casa de Editură Napoca, 2008. Remarcăm ţinuta grafică şi tipografică de excepţie.

Incă din titlu autorul ne invită la o plimbare într-un univers numai de el cunoscut,simtomatic intitulat Occitania(cuvânt compozit şi aluziv),pentru a cunoaşte trăirile sale într-un timp arhetipal.

Volumul este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează,dar fiecare cu o ideatică proprie:Ravagii în Forum,Hai cu mine!,Scrisori din Enyland,şi Scala Dei,cu un Cuvânt înainte semnat de autor.

Obsedat de himera profunzimii,poetul desfide existenţa amorfă şi derizorie,sondând trăirile sale cu zâmbetul în colţul buzelor,răstălmăcind aparenţele pentru a descifra filonul spiritual:Partea nevăzută a lucrurilor/arată întodeauna adevărul:/trupurile contorsionate,/ruperi de ritm,/imn de slavă nemerniciei,/cine confundă cerneala/inundă cu petrol htonianul,/uitând neoticul din noi.(Numele criminalului).Departe,poezie dedicată regretatului prozator Vasile Rebreanu,este scrisă într-un registru patetic invocând un trecut intrat în mitul biografic,deacum,anistoric:Mi-am împodobit bradul de plastic,/Acelaşi de anul trecut,/Numai că atunci,mandarini şi portocale/Sufletul tău,sprijinit de soba cadă,/Arome trimitea şi muzici./Mai pe urmă ai plecat,departe/Se mai auzea lovind în bolţi medievale/Viers bolând,cum ziceai.Amestecul de recuzită vetustă şi de rememorare,Radu Vida are însă o prospeţime a imaginaţiei incontestabilă şi o percepţie frustă a materialităţii răvăşită:Lumea în adâncuri,curcubei în zare,/Sufletul se scaldă în pustietate,ca-ntr-o mare/Drumul alb rămâne!(De se poate uita). >>>Al. Florin Ţene>>>

Volumul lui Aurel ANGHEL (Casa din vis – 2006 ) cuprinde un număr însemnat de povestiri. Făcând cunoştinţă cu opera acestui autor energic, precum şi cu proiectele sale editoriale, dau acum crezare avertismentului său că poate să scrie câteva sute de pagini despre orice.

Casa din vis este cartea întoarcerii la puritatea şi vitalitatea unei lumi arhaice care, căutând o ieşire spre civilizaţie, se va autodistruge. Este un demers memorialistic creat din 46 de scene şi câteva sute de tablouri în care personajele se contopesc cu elementele naturii eterne. De la o zi la alta, de la o întâmplare la alta Aurel al lui Pârnod este purtat de un imbold care arde etapele vieţii, plimbându-l legat la ochi într-o spirală a timpului. Ce vede personajul cu ochii minţii sale? Satele ialomiţene şi cele din Bărăganul buzoian, animale şi păsări personificate, oameni şi caractere. Problema este dacă asemenea mediu social poate susţine substanţa unei opere epice, deoarece, până la urmă Casa din vis este un fel de poem al copilăriei, în care viaţa se frământă între nişte poli afectivi, între bine şi rău, fără procese de conştiinţă care pot genera drame. Aurică se descoperă pe sine descoperind amintirile, ceea ce permite autorului o analiză subtilă şi rafinată, bine oxigenată. În acest roman ∕ poem nu consistenţa epică trebuie căutată, ci sinceritatea evocării şi pitorescul psihologic. Prezenţa părinţilor este indispensabilă, ei constituind sursa morală pentru copii. O dragoste curată îi uneşte şi după moarte, pentru că mama şi tata sunt copiii care îmbătrânesc frumos.

Aurel Anghel este locomotiva literară buzoiană care aduce în Piaţa Dacia cuptorul cu pâine, bostana, salcâmii, dropiile şi vulpile din Bărăganul ialomiţean. >>>Gheorghe Postelnicu>>>

“Olare, marmoreene arhipelaguri de cuvinte,
Cu trape glisante si canale interioare subterane
Sacrele sărbători ale Poeziei se nasc primordiale
Din marea orchestră a naturii…”
Am luat versurile de mai sus - ca motto - din volumul de poezii “Stindarde transparente”, scris de Cristian Petru Bălan. Mi se pare fericită îngemănarea cuvintelor potrivite în prezentarea unui scriitor, intrat de curând în familia septuagenarilor, care-si dă rodul însutit, la timp potrivit, adunând semintele gândurilor, a aspiratiilor, a experientelor, a căutărilor de o viată, în opere literare valoroase.
Am în fata mea patru cărti, scrise de Cristian Bălan: romanele “Dincolo de curcubeu”, “Oaspetii din Elizeu”, volumul de poezii “Stindarde transparente” si volumul intitulat “Teatru. Ispită si virtute (Una istoria veneziana) si Neprihănitul Iov”. Fiecare dintre aceste cărti merită să fie citite si analizate cu atentie, pentru a te îmbogăti sufleteste si a descifra continutul, ideile si valoarea estetică a lor.
Am ales dintre aceste cărti să mă opresc si să mă refer mai detailat la romanul “Dincolo de curcubeu” (Un roman al convertirii la credintă), dorind nu doar să reliefez meritele literare ale multitalentatului scriitor, pictor si sculptor Cristian Petru Bălan, dar as dori să încurajez citirea acestei opere literare valoroase de românii aflati în diaspora sau în România. Si nu doar citirea acestui roman, ci si a tot ce a scris acest iubitor al scrisului.
As dori ca românii - si cei aflati pribegi departe de tară - să-i iubească, să-i pretuiască si să citească poeziile si proza - mai ales cea cu un continut moral si crestin - scrisă si pentru sufletele lor de realizatorii de comori literare! Ar fi - si-am trăi - o nouă primăvară!… >>>Dumitru Buhai>>>

In “Cuvânt înainte”, se afirma că peisajul poate deveni ” subiect de reflecţie prin conexiunile metaforice” şi prin “sugestiile culturale”.

Izvorâta din gândirea Zen, specia haiku esenţializează gândirea prin sugestiile metaforice şi simţul detaliului, nu este numai un pastel.Aducerea-aminte platoniciană a “ideilor în experienţă” înseamna şansa creaţiei şi re-crearea peisajului în mod personal, afectiv.

Moto-ul, din Benjamin şi Amy Radcliff,”Understanding Zen”, priveşte „umbrele realităţii”, în spatele cărora se află forma sau ideea generală.

Dintre haiku-urile acestei plachete, multe conţin reflecţii filozofice sau numai existenţiale, altele reflecţii excepţionale sensibilitate şi capacitate a poetului de a ne pune înainte imagini unice: “Măcieş arzând; Sub soarele orbitor; Sintaxa-i vorbitoare.” (p.68); “Au tăiat copacul; Jur-împre jur;Aşchii de timp”(p. 74); “Pădurea toamna; De la verde la roşu închis; Tresare şopârla”.(p.85); ” Un cocostârc stând;Pe braţul drept al soarelui.;Timpul se uită la el”.(p.66); “Pustii, Cu-o plasă de fluturi;Al eargă s-ajungă;Din urmă vara.” (p.103); “Salcâm în floare.; Parcă ar strânge; La piept albinele.” (p.136); “Singurătatea; Ultimul martor; A1 peisajului”(p.188).

Poetul este conştient de “Tirania cuvintelor pe pagină”(p.75),dar si de faptul că mişcarea, energia, se compensează cu ţipătul pescăruşului (p.89).In afara sensibilităţii specifice poeziei orientale, el are peisaj cu memorie, spirit de observaţie, distingând între semnele aparente ale lumii pe cele încărcate cu semnificaţii profunde. Un haiku trece muntele prin forţa de a găsi Calea (p.12). Când, din cerul înflorit, cade o floare de măr într-o băltoacă, cititorul se gândeşte la posibilitatea că, în lumea măruntă, cotidiană, să apară puritatea, superioritatea, şi frumuseţea ideilor. “Stropi de ploaie în vânt devin prieteni, atunci când te afli printre străini” (p.9). Efemerul este sugerat şi în imaginea copiilor care vor să mute marea în castelele de nisip de pe nlajă (p.14) >>>Corneliu Vasile>>>

Un intelectual specific satului românesc “mare iubitor de muzică şi îndrăgostit de natură şi locurile natale”, (“Personalităţi române şi faptele lor” de C.T.Dârţu), este Alexandru Cristea, un cunoscut publicist din zona comunei Bobâlna, având poezii, eseuri şi proză publicate în “Gazeta Someşană”, “Adevărul de Cluj”. “Monitorul de Someş”, “Transilvania Jurnal”, “România literară”, “Tribuna” etc.

Activitatea publicistică a acestuia, însă, are rădăcini mai adânci în anul 1984, când autorul acestui roman îşi încearcă condeiul în proză scurtă, eseuri şi poezie.

Debutul editorial l-a avut cu romanul “Revelaţia”, apărut în anul 2000, la Editura “Cartimpex”, din Cluj-Napoca, acesta fiind la a III-a ediţie. În acelaşi an, îi apare volumul “Poezii”, la Editura “Alfa Press”, din oraşul de la poalele Feleacului.

În romanul “Revelaţie” regăsim trăirile sufleteşti ale autorului, care ne mărturiseşte în “Cuvântul autorului”, la ediţia a II-a, că acesta a fost scris în anii ‘80, “dar cunoscând condiţiile de atunci, nu putea fi publicat”. Fiind un roman autobiografic, această caracteristică este un pretext pentru conflictul de idei, autorul a “redat exact ceea ce s-a întâmplat. Am descris aşa cum le vedeam eu în acele momente”.

“Revelaţia” se deschide ca o inflorescenţă, aducând în prim-plan personajul principal Alex, care, fiind soldat, era internat la Spitalul Militar din Craiova. Plecarea în permisie, atmosfera călătoriei, rememorarea unor momente de pe un şantier hidroenergetic, în ritmul sacadat al trenului, sunt tot atâtea procedee narative şi, mai ales, un fel comun de a privi viaţa. Întâlnirea cu mama sa, cu tatăl său şi cu alte rude sunt pretexte de a derula un “film” din existenţa personajului principal. Preocuparea pentru reacţia spontană şi imprevizibilă a comportamentului personajelor e minimă, autorul nefiind un psihologist, aşa încât avem un roman radiografic al mişcării vii, autenticiste. Interesul cade pe ecuaţia reală şi emblematică din biografia autorului. >>>Al. Florin Ţene>>>

“Pe când intram în cameră/ am găsit un ac pe duşumea/ fereastra-şi arunca lumina/ intrasem brusc lumina m-a orbit/ doi veri de-ai mamei/ mă învăţaseră cum să prtivesc printre pleoape/ dar acum e prea târziu/ Am lăsat să-mi cadă/ din nou/ acul pe duşumea.” Am citat integral un poem din capitolul - căi respiratorii - construit dialectic şi într-un “joc” de stări şi simplităţi ludice în variantă structural confesională.

Dimensiunea violenţei pure a memoriei are, intrinsec, subtilităţi ideatice, care se suprapun sau se întretaie într-un univers simbolic: “Zăresc prin ceaţă/ urme de tramvaie/ văd aburul din care fac parte/ subiectul cerului răspunde din lucruri/ am o mamă moartă/ mănânc dintr-un blid/ vecinii mă strigă/ eu ard tăcut ca un nume de stradă.” (pag.69) sau: “nopţile când vin acasă/ pe strada ocolului la un demisol/ văd un braţ care duce la gură/ mâncarea -/ mâneca pijamalei/ umbra bărbiei/ gesturi domoale/ niciodată pumnul palma/ degetele/ nu mă opresc din mers/ segmentul de noapte mă urmează/ şi înainte să itru în casă caut/ în lungul străzii un om/ pentru viaţa mea milimetrică/ plauzibilă/ coloidală.” (pag.111)

În continuare, confruntarea cu destinul, desfăcând şi refăcând acelaşi miracol al existenţialului, fascinant şi dureros în acelaşi timp, până la strigătul devenit lacrimă şi linişte - violenţa memoriei pure - este o carte concepută sub forma unui monolog ce îşi caută luminile şi calmul lumii interioare: “Nu e mai mult loc pe trotuare/ o cum tremură ciorapii prin odăi/ Am cunoscut oameni/ care nu-mi adresau nici un cuvânt/ rupeau doar felii de portocală/ sau despachetau/ fioros de încet o ciocolată/ fixându-mă cu ochii lor apoşi/ luam deschizătorul de conserve/ făceam un ocol în jurul oraşului/ apoi mă culcam liniştit.” (pag.40) >>>Victor Sterom>>>

Veteranul de vârstă al poeţilor clujeni Alexandru Băeţan este din nou în librării cu volumul de versuri “revelaţie creştină”, Editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006, în care sunt înmănunchiate 60 de poezii ce vibrează pe două strune: Dumnezeu şi Ţara. Dar să vedem ce înseamnă “revelaţie”? Pe lângă alte conotaţii, acest termen exprimă “descoperirea unei taine”. Dar ce înseamnă creşti-nism? Înseamnă religie la baza căruia stau Vechiul Testament şi cultul lui Iisus Hristos.

Deci, în acest sens, poetul descoperă taina credinţei în cultul lui Iisus Hristos.

Cartea se deschide cu câteva “Cuvinte de autor”, în care poetul su-bliniază că acest volum cuprinde “poezii cu conţinut creştin, incluzând şi unele reflexe de patriotism, în măsură de a întări sentimentele ce-l caracterizează pe orice aparţinător enoriaş al religiei greco-catolice”.

Volumul se deschide cu “Rugă pentru Ţară”, ce dezbate un sentiment lucid, sensibil la temele grave privind iubirea de acest pământ dacic, de divinitate, având rezonanţă etică, afectând mereu o înclinaţie matură şi responsabilă faţă de destinele ţării: “Mărite Doamne, scaldă-ne retina / Din întuneric, să vedem deschis! / Poporului român redă-i lumina /Să nu-şi mai plângă vrerile-n abis!” (“Rugă pentru Ţară”). Poetul clamează sentimentul străbunilor, al părinţilor, al solidarităţii românilor, invocă istoria, trecutul Transilvaniei, pe fondul unei încrederi nedisimulate în valorile umane: “Pe ce corzi de datini să mai putem cânta, / Minunăţia ta Transilvanie?! / Poate într-un refren de litanie, / Într-un imbold de suflet şi iubire / Prin inima mea de dreaptă moştenire” (“Imn Transilvaniei”). Amintind de imnurile lui Ioan Alexandru, tematica poeziilor vine, în substanţa lor, dintr-un tradiţionalism eticist, deşi poetul face efortul de îndepărta pateticul şi sensul patriotard, spre a-l întoarce către dezinvoltura, reflecţia liberă şi evlavie: “Păşim cu evlavie şi cu sfială / Peste pământul de oase al strămoşilor / Căci prin contopirea de milenii, / Vibrează-n ecoul memoriei ţăranii.” (“Paşii memoriei”). >>>Al. Florin Ţene>>>

“Virgil Mihai face dovada unui talent în plină dezvoltare, sensibil la realitatea imediată, modern în spirit, cultivând cu rigoare un limbaj faţă de care ştie să se distanţeze.” (Ion Pop)

Versul alb, neîncorsetat, redus la esenţa de exprimare poetică, epitete metaforice, simboluri relaţionale, comparaţii sintagmatice cu multe imagini asociative inedite dau poeziei lui Virgil Mihai continuitate în valoarea ideatică şi artistică, au puterea de convin-gere. Reflexiv deopotrivă, sunt dese clipele miraculoase, când autorul parcă spune un monolog fără sfârşit sub aripa marei poezii contemporane, interferându-se cu realitatea spiritului său. De aici, “vorbirea” într-o imaginară oglin-dă, constituie zestrea structurală a poemelor, traducând o esenţială cunoaştere ce rezidă în metafora senină, în semnificaţii, în ordinea echilibrului spiritual şi psihic.

“să aibă un corp de-o asemenea natură/ încât atunci când se lipeşte de aer/ să simţi că este învăluită/ exact în mantia momentului/ să o ştii îngurgitată de secundele ardente/ călcâiele să-i împingă picioarele extatic/ spre viitor/ acesta împlântându-i-se cu fiecare mişcare/ în pântece/ în vibraţia şirei spinării întinsă până la sunet/ cu cât mai senzuală/ cu atât mai inconştientă/ deschisă ţie definitiv pentru că şi dalia/ îşi negociază prospeţi-mea/ prin fiecare petală a aerului.” (pag.13)

Sunt aici, în acest poem portretizat, stări de încordare, dar şi de meditaţie -uşor- stresantă. Dis-continuitatea reacţiilor afective, marcate prin cu-vânt, ori prin libertăţile şi chiar limitele sale, capătă dimensiuni subiective. >>>Victor Sterom>>>

În complementaritate expresionistă şi, totodată, bine temperat-paradoxistă, la Femeie în faţa lui Dumnezeu, se iveşte, fără a cădea în ceea ce se cheamă „producţie de serie”, romanul Graal (Cluj-Napoca, Ed. Nico, 2007), cu un cuvânt înainte, Între Melania şi Varvara, de Nicolae Băciuţ, din care, fie-ne îngăduit a pune sub lentila receptoare o radiografie „de mare fidelitate”: «Ce e frapant la Melania Cuc, de la bun început, e modernitatea scriiturii. Siguranţa scrisului, dincolo de toate cochetăriile autoarei. [...] Aparent, romanul refuză, dintr-o prudenţă juridică, opţiunea pentru ficţiune aducând „linişte”, protecţie, autorului, deşi acesta se hrăneşte din real, chiar dacă e un realism magic, mai degrabă. Iar spaţiul în care se localizează acţiunea romanului iese din geografie, Satul fără Nume, cu toate referinţele sale istorice, acesta fiind greu reperabil. Şi personajele îşi refuză identitatea, prevalând încărcătura lor simbolică: Lebăda, Mirele, Regizorul etc. Satul îşi pierde nu doar dimensiunea sa definitorie, ci devine platou de filmare, iar „filmul” este unul din polii romanului. [...] Disputa autoarei nu este doar cu personajele sale, ci şi cu ea însăşi. Cele două feţe ale autoarei, partea ţărănească (Varvara) şi cealaltă, urbană (Melania), scriitoarea, nume îngemănate, îşi revendică priorităţile (Melania – „prenume blând ca mielul hrănit la turmă”, Varvara – „prenume primit la cristelniţă şi pe care îl trag după mine de-o viaţă, ca pe o trenă plină de scaieţi vineţi”…)…» (p. 5 sq.)

În ţesătura romanescă se angajează expresionist personajul-autor / narator „dicotiledonat”, „vocile jumătăţilor” – „jumătatea-Varvară” ca expresie a universului agrest / rural şi „jumătatea-Melanie” ca rod al cosmosului urban în „dialog” (dar la apreciabilă distanţă de „ecourile soresciene” de pe limitele tragic-existenţiale din «Iona») –, un „topos” al interferenţialităţii, al mutaţiilor „genetice”, al miracolului, al reificării, al alienării, ca „platou de filmare” – Satul fără Nume –, câteva personaje-simboluri – ca Lebăda, Mirele etc. –, spre a se releva, în ultima instanţă naratologică, în vectorizări / „rezolvări” paradoxiste, având drept centru gravitaţional Graal-ul, dar nu adevăratul potir de aur cu picăturile de sânge de la răstignirea lui Iisus Hristos, ca parte materială a Dumnezeirii rămasă pe pământ, ci „graal-ul din sine”, graal-ul din fiecare ens uman, simbol al aspiraţiei omeneşti conectate la realul Graal: «Vasul cu foiţă de aur mă atrăgea, mă incita să-l ating, să-i pipăi buza unsă cu uleiuri, să-l salt, să-l trag din întreg…» (p. 26); «..în căutarea a ceea ce cred eu că este Graalul meu…» (p. 56); «şi… dragostea este Cuvântul lui Dumnezeu ! Ăsta-i Graalul !»(p. 95) etc. >>>Ion Pachia Tatomirescu>>>

O carte mărturisire,document care ilustrează “pe viu” atrocităţile din închisorile comuniste este Printre gratii de Aurel Baghiu, apărută la editura Napoca Star,2006,Cluj-Napoca, ajunsă la ediţia a doua,revăzută şi adăugită.

In România profundă,acolo unde s-a scris şi se scrie istoria, dar care timp de aproape 5o de ani,nu s-a spus nimic despre evenimente care marcau ţara şi fiinţa neamului nostru,un supravieţuitor al închisorilor comuniste ,regim criminal cunoscut de majoritatea dintre noi,în persoana domnului Aurel Baghiu scoate la lumina,prin cele două volume,adevărul despre ideile de libertate şi democraţie,pentru care generaţii întregi de români de toate vârstele au suferit după gratiile inumane ale închisorilor,dar şi în”libertatea”închisorii numită România.

Aceste volume ce conţin reproduceri după documente originale care grăiesc despre unele fapte ce ilustrează realitatea mişcărilor studenţeşti din Timişoara anului 1956,când şi toamna protesta împotriva cismei comuniste prin seceta ce cuprinsese întreaga ţară.

Pe atunci autorul acestor volume era student al Facultăţii de Mecanică din Timişoara,fiind unul din liderii mişcării studenţeşti care luptau împotriva regimului comunist şi a ocupaţiei Rusiei comuniste.Nu spun sovietice,termen care ascunde şi absolvă de vinovăţie Rusia.

Această carte semnată de Aurel Baghiu face un act de dreptate unei generaţii de sacrificiu”,cum consemnează Virgil Lazăr în România Liberă,relatând pentru posteritate fapte eroice ale unor români dintr-o ţară, aflată sub ocupaţia cismei stalinist-comuniste cu atrocităţile acesteia,având speranţa că prin cunoaştere,în lumina adevărului,istoria să nu se mai repete. >>>Al. Florin Ţene>>>

„Treimea“ ciclurilor de poeme din volumul Între timp şi nemoarte, de Vlad Zbârciog (Timişoara, Editurile ArtPress & Augusta, 2007; pagini A-5: 144), se magnetizează lirico-semantic-sincretic într-o admirabilă sinceritate neotradiţionalistă: (I) Casa părintească, (II) Sfinţii părinţi şi (III) Neamul.
În primul ciclu, Vlad Zbârciog cântă oximoronic un clopot al liniştii care «sparge zarea», evident, la reapariţia în sat a eroului liric, trecând «prin aerul plin de miresme, / nerăbdător, ca un mire» (Amurg, p. 7), cu sufletul legat, legănat, de florile, de ciorchinii îndoruraţi ai salcâmilor; reintră în inima satului «ca într-o biserică», în ciuda faptului că „ulicioarele“, pietruite între timp, nu-l mai cunosc, îi «refuză privirile» (Satule drag, p. 8). Oraşul – ce l-a absorbit pe eroul liric – a lucrat mereu asupra sufletului său de ens dezrădăcinat, i-au «subţiat nuanţele» şi nu mai cunoaşte «mireasma de busuioc», i-au «diminuat auzul» acele sunete «stridente ale claxoanelor» şi nu mai poate «desluşi melodia naturii», mirosul de smoală, de asfalt, i-a «diluat proprietatea de a simţi gustul fructelor» etc. „Noua realitate“ a satului este resimţită cu o acuitate impresionantă de eroul liric al lui Vlad Zbârciog: «Plâng de dor pentru mine / râul, Stâncuţa, Ţiglăul. / Mă priveşte cu ochi miraţi Holmul. / Mai ales se întreabă cine-oi fi Crucea, / înălţată în vârf de bătrânii satului / ca Dumnezeu să nu uite de noi… / Nu mă mai cunosc nici arborii, / nici casele părăsite, nici ulicioarele îmburuienate, / dornice de paşii celor plecaţi / în lume, după câştig, / sau la odihnă, în cimitir.» (Aer de-acasă, p. 10). Chiar dacă-i la o considerabilă distanţă, satul este prezent în eroul dezrădăcinat: «În fiecare zi eşti cu mine, satule. / Mergi înaintea mea pe străzile oraşului / şi trec prin tine troleibuze, limuzine, / cărucioare cu copii, pietoni…» (În fiecare zi…, p. 12); iar pământul naşterii, casa părintească, aidoma unui ţărm de cosmos, prin invizibile, mirifice cordoane ombilicale, îi nutresc sufletul, îl cheamă de pretutindeni: >>>Ion Pachia Tatomirescu>>>

“Sonetele domnului George D. Piteş, prin prezenta carte, sunt nişte bijuterii lexicale, construite cu migală şi tenacitate. Pe de altă parte, se poate spune că sonetele sale sunt şlefuite cu o îndârjire ieşită din comun.” (Alexandru Priboieni). Alăturându-se marilor creatori de sonet, cum ar fi: Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu, Radu Cârneci sau Tudor George, să numesc doar câţiva de la noi, dar sonetul a fost cultivat cu excelenţă de părintele sonetului mondial, Francesco Petrarca (1304-1374), şi de inegalabilul William Shakespeare (1564-1616), autorul târgoviştean George D. Piteş, creează în “Ce dor mi-e, înger mic, de tine”, o tensiune lirică persuasivă şi autentică, întru desăvârşirea cunoaşterii de sine: “În dungă clopote să bată/ O sută, poate chiar o mie/ Fără speranţă, din vecie/ Când ultimul meu vis, mort cată./ Şi ţip la ceas de rugăciune/ Jurând pe gândurile toate/ Ce stau în minte adunate/ Ca-ntr-un alai de-ngropăciune./ Că-n pagini cu durere scrise/ Vă spun acum la despărţire/ N-au fost furate, compromise/ Ci doar continuă topire/ Prin toate clipele ucise/ Din ireala mea trăire.” (pag.89) sau: “Doar tu poţi să crezi în mine/ Şi mă-ntreb pe drept cuvânt/ Merit eu pe-acest pământ/ Zilele de tine pline?/ Doar tu poţi să speri în mine/ Când de toţi sunt renegat/ Că de-am fost am semănat/ Numai lacrimi şi suspine/ Doar tu poţi spera din ceaţă/ Să rechemi sufletu-mi trist/ Pentru clipa mea de viaţă/ Să mai dai un acatist/ Noaptea s-o faci dimineaţă/ Susţinând că mai exist.” (pag.51)
George D. Piteş îşi doreşte a fi un romantic în tot ceea ce scrie - chiar şi întârziat. De aceea, în “Ce dor mi-e, înger mic, de tine”, nu scapă definitiv de starea romanţioasă şi ne relevă în vers clasic - deci cu ritm şi rimă - armonios, cadenţat, elegiac şi nostalgic, năruitoarea trecere a timpului. Astfel, în sonetele din acest volum, el se “mişcă” distinct, implicând tensiuni existenţiale desprinse din surse sufleteşti şi natură înfiorată, lăuntrică. Aşadar, poezia domnului Piteş devine, tot mai pronunţat, o confesiune reflexiv-meditativă, care exprimă o “durere ce fierbe în adâncul fiinţei”, cum ar spune Eugen Simion. >>>Victor Sterom>>>

Culegerea de eseuri “Taurul lui Phalaris” apărută la editura “Călăuza”, Deva, 1998, completează paleta celor unsprezece cărţi ale poetului, dramaturgului şi eseistului Dumitru Velea, în care autorul cercetează fenomenul cultural din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care acesta îl presupune.
Autorul are o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurată în cadrele artei (”Cu cartea în mână în cămara morţii”). Dumitru Velea are afinităţi puternice în zona filosofiei culturii şi o foarte mare disponibilitate de a surprinde sensul general în particularitatea expresiei artistice. Autorul ştie să se ridice deasupra obiectului şi fenomenului investigat, să-l interpreteze şi ştie să-i dea un nou sens prin şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, o mentalitate, are înzestrare pentru analogie rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte sensul, coerenţa şi armonia teoretică, (Taurul lui Phalaris), dând direcţii morale necesare prezentului.
Incursiunile în mitologia universală, în istoria acesteia face exprimarea să alunece spre concepte prin precizia formulării.(Orbul care stă mereu lângă poartă). Plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută întotdeauna să fie limpede şi mai ales captivant în demonstraţie. Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, autorul are grijă să sape la rădăcinile faptelor, pentru a scoate la lumină semnificaţia sevelor originare care se află la baza strigătului “Evrika!” (Nali turbare circulos meos!).
Vocaţia pentru eseu o găsim în toate lucrările publicate în volum şi Dumitru Velea nu vede deloc cultura doar prin rama generalităţilor, a arhetipului, căci până a tangenţiá, inteligenţa sa se consumă în nenumărate incursiuni profunde în cultura universală prin investigări care prind memorabil esenţa gândului.(Nu biciuiţi marea!). “Adevărat, cultura, această făptură de care nimănui nu-i este frică, reuşeşte să ţină popoarele în viaţă, obligă pe om să se retragă din politică în morală, tocmai spre a-şi depăşi criza.” Şi “Fiecare să nu mai simtă nevoia de tutelare, cum spune filosoful moralei, Andrei Pleşu, să apeleze la propria imaginaţie”.  >>>Al. Florin Ţene>>>

Deşi a debutat de timpuriu (1973) cu versuri, Mihaela Malea Stroe îşi va întârzia premeditat înfăţişările lirice într-o carte. Continuând totuşi să şi le tipărească, sporadic, în reviste, poeta preferă să se ivească editorial numai în 1995, cu un scurt roman, Fatimata, iar după aproape un deceniu (în 2002) cu impozabtul studiu comparatist Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, care va conta şi ca disertaţie de doctorat. Explicaţia ar fi că epica – fie o naraţiune de evenimente, adică o poveste, fie o desfăşurare, o petrecere, însă severă, de idei, în cazul eseisticii, a tratatului riguros şi încruntat etc. - convin în mai mare măsură conştiinţei teoretice – una, să spun de pe acum, ordonatoare în mai toată creaţia de până azi a scriitoarei. Ce înseamnă însă aceasta ? Că în lucrarea literară, indiferent de speţele abordate (roman ori poem, studii sau comentarii etc.),ochiul autoreflexiv e precumpănitor. Nu există creaţie literară – va spune o dată un critic francez cunoscut – fără determinarea prealabilă a mijloacelor prin care se va isprăvi, în operă, demersul creator. Înaintea acestuia stă adică, totdeauna, reflecţia întoarsă asupra lui însuşi, o cercetare analitică: e conştiinţa ce interpretează.
Această conştiinţă ordonatoare nu numai că a întârziat, cum aminteam, în scrisul Mihaelei Malea Stroe, apariţia şi consacrarea poetului, dar, iată (cartea de faţă, Spre al noălea cer, e încă o dovadă), controlează, ea, materia lirică, fără însă a-i modifica starea; nu o stăpâneşte, alterând-o, dar o ridică la eminenţa ideii, a rostirilor esenţiale. Pelereinajul, cum ar spune poeta, în regim terestru, apoi între pământ şi ţinutul oniric al îngerilor, sfârşeşte, precum orişice devenire (şi se definşte) ca prezenţă – cu alte cuvinte, înfăţişarea, fiinţarea fiinţei. Piesea Devenire, de exemplu, în care limba poeziei captează deopotrivă trăirile cotidianului şi conceptistica, însă în aspectele ei diafane, nepretenţioase, este, în acest sens, elocvent. (E un exemplu de cum se poate împlini cu filosofia poemul proximităţilor – un moment pe care, se ştie, l-a ratat, fără însă de regrete, optzecismul.). >>>A.I. Brumaru>>>

Mi-a sosit de peste ocean, din Statele Unite ale Americii, antologia de poezie universală întocmită de cunoscutul poet paradoxist Florentin Smarandache, intitulată destul de personal “Afinităţi”, editura “Dorul”, 1998, Narrésundby, Danemarca, carte apărută în condiţii grafice excelente.
Antologia, selectată absolut pe criterii personale, cuprinde “un evantai de 42 de poeţi din 23 de ţări”, inclusiv din ţări exotice, ca Benin, Gambia, Malaezia, Nepal, Sri Lanka, fiindcă, aşa cum mărturiseşte poetul în prefaţă, este “mereu în căutare de exotism”.
Poeziile din “Afinităţi” sunt traduceri efectuate într-o perioadă relativ scurtă, cuprinsă între 1989 - 1995 şi care