O CARTE PE ZI

Noul volum de poeme al Ilenei Roman, Figuri de stil (Timişoara, Editura Brumar, 2006), stă confortabil sub un motto heliadesc-rădulescian: «Bine că scăpai de Muze, / De leliţe din Parnas / Şi de gloaba de Pegas…», atrăgând şi astfel atenţia asupra faptului că distinsa purtătoare de liră de la Drobeta Turnu Severin, esteticeşte vorbind, îşi permite a-şi aşeza cu graţie „măştile stilistice” ale poeziei româneşti din toate anotimpurile, cu propensiunea celor dintre „modernitatea mitosofică” (v. Absalom, Dalila etc.) şi postmodernism (îndeosebi, parnasian-hermetic barbian), în ultimă instanţă, afirmând un subtil, un ingenios program poeticesc, un admirabil soi de „foxy-poezie” (cf. Câine verité – «Şi Fox fugi-ntr-o seară mov / Cu-o dalbă Foxă.» – p. 84) care, permanent, îşi pro-jetează receptorul, între avalanşa „ironiilor producătoare de şocuri” şi „cvadriga arhanghelilor” cu catharsis, cum, de altfel, şi în sonetul din finalul cărţii: Îngerul îmi citise cartea cumplit / Omorând-o cuvânt de cuvânt / Şi la sfârşitul cititului sfânt / Cu gura lui s-a iscălit. // Din cuvânt vin, în cuvânt mă întorc / Între timp la ce bun să mor, îngerai, / Treacă de la mine la tine noroc – / De n-aş fi scris eu, ce omorai? // Acum de Păresimi am prins îngerul / Înviindu-mi cartea cu plângerul / Trecând de la mine la el şi invers // Literă cu literă şi vers cu vers / De nu pot, Doamne, să mai adorm / Prin văz-duhul enorm. («Ex libris» – p. 89).
În originala desfăşurare prin spaţii şi timpuri poematiceşti a dunărean-ironicei eroine lirice, se pleacă de la „kilometrul Kafka”, sfidând „tel-quelismul” (cu apogeul receptării prin postbelic-secunda generaţie a resurecţiei şi paradoxismului), spre a se înfăţişa în „turnul de fildeş” al creaţiei drept «crăpătura clară» a Castelului («Mai absurdă decât Kafka / Mă încumetasem, iaca, / Să îl contrazic tel quel. / Dup-un lung asalt pe-afară / Într-o bună zi de vară / Ca o crăpătură clară / Pătrunsesem în castel.» – p. 7). Odată intrată în labirintul-castel, «prin hodăi uituce, stranii» (p. 8), eroina lirică helen-romaniană trage de timp „în sus”, neîntâlnind „castelanii”, abureşte „stampele clar-obscure”, ori lucrurile (din „castel”) „în eclipse fleţe”, apoi trage şi „de perdele-n jos”, văzându-şi „ca prin zăbrele”, trupul „fără dantele, / singur, încă albicios, // singur, fără umbră”. >>>Ion Pachia Tatomirescu>>>

Traducerile fac victime. Mai ales în domeniul science-fiction-ului. Multitudinea de mici festivaluri şi târguri de carte din Occident şi S.U.A. dau iluzia multor editori români că premiile primite reprezintă garanţia valorii; poate a valorii în bani. Piaţa de carte science-fiction s-a umplut de traduceri-fluviu, la baza acestora stând confuzia între romanul „comercial” şi cel „subţirel”. După modelul manelelor, compilaţii ale unor voci detestabile, grefate pe melodii vechi, de excepţie, au apărut romane SF diluate, tip „manea”, lucrări lipsite de originalitate, conţinând idei extrase din surse mai vechi.
Acesta e modelul vestic. El păcăleşte mulţi autori români, care, în lipsa banilor pentru tot felul de premii, recurg la publicitatea agresivă; cei care au posibilităţi materiale şi morale.
Unul dintre autorii cu posibilităţi este George Lazăr, conducător de ziar local şi, mai nou, de revistă care publică traduceri SF; mai prăfuite sau mai puţin prăfuite. Cu o execepţie, o proză mai mult decât slabă, apărută în primul număr al “colecţiei”; a susnumitului, desigur.
Domnul Lazăr a publicat romanul cu titlul “românesc” “America One”; cu imaginaţia moştenită, cum spune, de la înaintaşi, i-a făcut lansare la teatrul de păpuşi, după “un scenariu adecvat”, deci prestabilit, menit să mimeze spontaneitatea, cu fascicule laser, discursuri prieteneşti, costume de carnaval, ca în “Chiriţa”, reclamă, desigur, în cotidianul propriu şi altele.
Cartea a apărut la „Tritonic”, o editură bazată, ca majoritatea editurilor din România, mai mult pe traduceri. Ca român, poţi publica la o astfel de editură dacă eşti prieten cu patronul sau cu vreun redactor de carte. >>>Victor Martin>>>

Antologia Voices of Contemporary Romanian Poets / Voci ale poeţilor români contemporani (Cluj-Napoca, Sedan Publishing House, 2007, 219 p.) – selecţie şi traducere în limba engleză întocmită măiestrit de Dan Brudaşcu, Profesor Onorific al Universităţii Districtului Columbia, S.U.A. – reafirmă, cu profundă vibraţie, surprinzătoarea şi fireasca polifonie a vocilor consacrate ale literaturii române, de la Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Ion Miloş, Virgil Theodorescu, Aurel Rău, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Mircea Micu, Ioanid Romanescu ş. a., până la Mihai Ursachi, Cassian Maria Spiridon, Ion Pachia Tatomirescu, Petre Cârdu, Ioan [epelea, Lucian Vasiliu, George Vulturescu ş. a., susţinută de miriadele discursurilor inovatoare ale generaţiilor împlinite în poezia ultimelor patru decenii – toate glasurile-metaforă stând stavilă intensei globalizări a eului poetic.
Autoportrete lirice, arte poetice, pasteluri, confesiuni rostesc incandescent gnoseologii, retrospective, geografii imaginare, poveşti de iubire, tristeţi, insomnii, rugăciuni şi resurecţii, întrutotul „rezumatul unei lacrimi“ (Petru Scutelnicu, The Summary of a Tear, 179). Pictografiind realitatea sufletului, poeţii români se regăsesc: „safe from eternity“ (Ana Blandiana, Attire, 38), „like a grey angel / In God’s garden“ (Ion Brad, I Know No Longer, 43), „My whirling waters / didn’t for a long time flow to their springs“ (Theodor Damian, I Look for My Wave as the Poet Once, 74), „Poesie looks like a chandelier in a medieval castle“ (Gellu Dorian, But the Poet Stays in His House and Dies Sad, 80), „My sight is going to freeze / in the flames of a millennium / of questions / with no answers“ (Anghel Dumbrăveanu, Cryogenics, 86), „God / washes His wounds in my soul“ (Ion Miloş, My Country, 129), „oblivion acknowledges me as its own son“ (Miron Scorobete, We, Sons of Oblivion, 178), „Tormented, I stay for a long time / And push my poems in its mouth / One by one“ (Marin Sorescu, Bocca di Leone, 180), „(for eternity / I took a picture of myself / under the poster / with the poet of the leaves of grass)“ (Cassian Maria Spiridon, Union Square, 183-184), „why should I meditate with my words about you ?“  >>>Gabriela Pachia>>>

Nelinişti (Editura ,,Grigore Moisil”, Bacău, 2006) este o carte relativ recentă, densă sub aspect tematic şi cu un titlu simbolic ce reuneşte câteva scrieri mai vechi ale autorului, Lucian Vasile Bâgiu, tânăr prozator alba – iulian cu evidente deschideri spre literatura modernă, problematică şi cu substrat mistico – filosofic. Neliniştile ce răscolesc vieţile personajelor prezentate sunt, de fapt, neliniştile fiinţei, ale autorului, ale cititorului sau ale altcuiva, singura condiţie fiind aceea de a accepta provocarea unei incursiuni în propriul eu, în lumea conştiinţei, în spaţiul mental al întrebărilor şi căutării cu îndârjire a unor răspunsuri.
Volumul cuprinde în alcătuirea sa trei scrieri în proză (Profesorul, Inefabil, Un bărbăt şi o femeie) şi o ,,dramă a fiinţei”, Nelinişti, având o unitate de conţinut riguroasă, construită în jurul unei idei şi închegându-se prin metoda ciorchinelui într-un conglomerat de imagini ce converg toate spre aceeaşi temă, moartea. Personajele reprezintă proiecţii simbolice ale omenirii, un tânăr, un bătrân, o femeie, un bărbat etc., scriitorul individualizându-se şi prin această tendinţă clasică de a contura tipologii, însă maniera de abordare rămâne una accentuat modernă prin caracterul problematizant şi introspecţia psihologică. Pe fundalul unei aşteptări continue, devastatoare se va realiza existenţa, până într-un punct, a personajelor pe care le construieşte izbitor de realist Lucian Vasile Bâgiu. De fapt, acestea încetează a fi simple personaje, devenind persoane sau personaje – fiinţă, fiindcă sunt purtătoare de dramă ,,a fiinţei” sau a conştiinţei. >>>Monica Grosu>>>

Poetă a ”unei simţiri ardente” (Rodica Marian-Prefaţă), Persida Rugu în noul său volum de poeme Viaţa după Azelman, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2oo7, inaugurează un nou orizont al dialecticii codurilor,în care descoperim o sensibilitate maladivă,în unele cazuri,dar şi o frisonare a eului bine temperat.Titlu volumului este simtomatic,prin însăşi faptul că interpretativitatea lui conduce pe cititor spre înţelegeri divergente. Pentru poetă,Azelman este o fiinţă imaginară ,simbol pentru Om şi Dumnezeu-de-le A-la Z,o anagramă bine aleasă..
Structurat în patru cicluri,nu întâmplător ordonate într-o succesiune, epic-ideatic,ce sugerează evoluţia eului într-o explzie în propria-i trăire,Podul roşu,Coborârea în arenă,Al treilea ceasuchia ,Pe muchia cerului, Posada.
Persida Rugu prin acest volum ne dezvăluie preocuparea sa pentru cuvânt ca entitate de sensuri,dar şi cărămidă a edificiului textual,însă,mai mult pentru relaţia semnificant/ semnificat. Chiar dacă, uneori face aluzie şi chiar trăieşte întâmplări supreme,de trecere în nefiinţă a fratelui: Frate-al meu ce ştii durerea/dincolo de lutul aspru/masa tainei e tăcerea/şi ţărâna somn albastru. (Podul roşu)Poeta forţează trăirea şi toarnă în cuvinte proiecţia polimarului în cosmos,se luptă cu viziunea asupra lumii revendicată dintr-o logică a ilogicii în miezul textului poetic.Poezia devine o sintaxă a lumii,mitul poetic devine echivalentul unui mit cosmogonic cu statut gnoseologic:din vetrele nopţii răsar chiparoşi/văpaie prin domuri de abur cernite/vedeniile ascund aduceri aminte/de ger arde luna sub arborii-ntorşi.(Ger). >>>Al. Florin Ţene>>>

Cu antologia de poezie, Evanghelia a V-a (titlu oarecum eretic, dar Poetul se justifică smerit, prin Logos inspirat…), Poetul Constantin Ghiniţă se află la a 11-a carte publicată. Cartea antologică este împărţită în cinci capitole, figurând simbolic Cerul-TREI şi Dragostea Mântuitoare-DOI, sau Martiriul-PATRU, întru Dumnezeu Cel Căutat şi Regăsit-UNU: Capitolul I – Adaosul ce-mi răscoleşte pragul; Capitolul II: Acolo unde naşterea mă-mparte; Capitolul III – Am fost cândva şi vagabond şi rege; Capitolul IV – „Şi fac din noapte ziuă şi din păcat – altar”; Capitolul V – Tot căutând intrarea ce-ntruna mă chema.
În finalul cărţii antologice, sub titlul Argumente, sunt strânse opiniile critice (însoţite chiar de dedicaţii poetice fermecătoare şi extrem de onorante!) ale unor personalităţi, fie critici, fie poeţi de înaltă autoritate…”celestă”: dintre critici îi amintim pe Liviu Grăsoiu, Florentin Popescu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Corneliu Fotea, Ion Murgeanu, Valeriu Anghel, Viorel Munteanu, Adrian Botez etc. – dintre poeţi, îi remarcăm pe Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe Istrate, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Florin Muscalu, Apostu Panaitache Vultureanu, Camelia Ciubotaru, Florin Ciurumelea etc. Ultima secţiune o alcătuiesc datele bio-bibliografice (foarte extinse, dar şi deosebit de interesante şi relevante, pentru evoluţia omului şi, mai ales, poetului religios Constantin Ghiniţă, vremelnic peregrin prin zona sublunară…), sub titulatura de Addenda… >>>Adrian Botez>>>

Se cunoaşte faptul că simplitatea este formula de profunzime. Fiindcă a scrie simplu e un act de îndelungată maturitate. Se uită adesea că marilor personalităţi le este proprie simplitatea. Gheorghe Moţiu care a trăit 95 de ani, este o pildă. În volumul IV, “Stropi în cascada vieţii”, apărut la prestigioasa Editură “Viaţa arădeană”, 2003, autorul şi-a adunat reflecţiile sale, chintesenţe ale gândului izvorâte din existenţa şi experienţa sa de aproape un veac. Aceste “gânduri” sunt asemeni stropilor de apă în esenţa cărora se află şi se reflectă “cascada vieţii”. În ele se acumulează toată lumna soarelui, strălucind precum briliantul.
Cartea este o sinteză de exprimări scurte, preferate mai ales de temerari, pe care le numim aforisme. Acestea fiind expresii pline de înţelepciune şi har, metafore dintre cele mai izbutite, despre care Victor Hugo spunea că sunt: “post-scriptum de ma vie” (Prieten rece, dar sigur). Nu este un secret că filosofi, istorici, sociologi, esteticieni, eticieni, mari personalităţi aparţinând tuturor ramurilor ştiinţei au gustat şi creat aforisme.
Gheorghe Moţiu în cartea sa “Stropi în cascada vieţii” “reprezintă o parte din vuietul unei cascade de gândire şi iubire, pentru sine, dar mai ales, pentru semenii săi”, (Sabin Bodea), fiindcă aforismul este inima gândului şi este pentru orice creator un pisc dar cu cărări dificile şi întortocheate: “Arta se naşte dintr-o suferinţă pentru noutate. Ea este noutatea pentru care s-a suferit”. Se observă la aforismele lui Gheorghe Moţiu că sunt construite, în marea lor majoritatea, (cartea cuprinde 1693 de aforisme), din două părţi: în prima se alimentează reflecţia cu paradoxul, iar în a doua parte răzbate înţelepciunea, povaţa, concluzia de la care a pornit gândul şi spre care se îndreaptă percepţia cititorului: “nu există libertate fără iubire. Necesitatea libertăţii se simte în suferinţă, dar plenitudinea ei - numai în iubire”. >>>Sabin Bodea>>>

Piramida este forma geometrică ce a fascinat toate marile civilizaţii ce s-au perindat pe pământ de-a lungul timpului. Construcţii de acest gen se întâlnesc pe toate continentele şi chiar şi în zone aflate azi sub apă, cum ar fi Triunghiul Bermudelor din Oceanul Atlantic, care se pare că ar cuprinde anumite vestigii subacvatice cu structuri de formă piramidală.
În plan social, sistemul de organizare de tip piramidal a stat şi continuă să stea la baza edificiilor tuturor culturilor avansate. La nivel mondial ar exista o aşa-numită „piramidă ocultă”, adică un „sistem de control al omenirii”, în scopul „dirijării evenimentelor istorice fundamentale”.
În cartea intitulată „Piramida Ocultă”, Cristian Crăiţă îşi propune, şi reuşeşte, să prezinte partea invizibilă a piramidei oculte, organizată pe mai multe nivele conform principiului ierarhic, precum şi câteva din „principalele elemente care au stat şi continuă să stea la baza complexului Sistem de Control al Omenirii”.
New Age susţine că, în urmă cu 17 milioane de ani, a luat naştere o „suprastructură ocultă de putere”, care şi-a perpetuat existenţa până în prezent. >>>Doina Drăguţ>>>

“Toate înfloresc la atingerea mâinilor noastre/ toate/ dulce ne curge lacrima se îmbată/ sturzul dacă soarbe din ea/ până şi cele douăsprezece inimi ale ceasornicului/ privindu-ne se auresc fără vârstă/ toate.” Acest poem intitulat metaforic: Sărbători fără vârstă - ni-l apropie de sfera posibilelor fi-liaţii poetice - şi numesc aici pe: George Bacovia sau Georg Trakl cu trimitere clară şi vădită la expresionism. Eugen Simion identifica mai întâi o poezie de “nataţie” apoi una “bucolică”. A urmat în creaţia lui Petre Stoica o poezie de tip avangardist, sugerând o personalitate poetică “proteică”, excelentă posesoare a formulelor cele mai variate de exprimare artistică, de la sensibilitatea meditativă la… luciditatea existenţială, poetul reuşind să treacă uşor, cu dezinvoltură, prin aşa-zisul registru melancolic şi chiar prin tonul ironiei şocante. Astfel, poemul “marca Petre Stoica” “îmbra-că” varii forme, cum ar fi: cu-minţenia romantică sau “frus-teţea proaspătă” a notaţiei ludice, exercitându-şi funcţiile semantice şi pragmatice, totodată.
Păstrându-şi disponibilă materia lexicală, prospeţimea şi frumuseţea prozodiei remarcabile, poetul Petre Stoica beneficiază de o rigoare poetică individualizatoare: “Nu ştiu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea/ era caldă şi limpede şi mănuşile de pe masă încă erau/ pline de somnul degetelor tale şi clopoţelul/ adus/ când afară fulguia/ mereu şi mereu ne spunea/ poveşti cu portocale cu pescăruşi cu o fotografie/ în care urma să ne aşezăm/ unul lângă altul pe ţărm/ privind o corabie mică îndreptată spre noi/ şi s-a făcut dimineaţă geroasă/ nu ştiu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea/ era caldă şi limpede.” (Rememorare umilă) >>>Victor Sterom>>>

Poezia poate fi izvorul bucuriei Cuvântului şi a Luminii dintru începuturi. Fire mistică, profund cunoscătoare a adâncimilor sufleteşti ale fiinţei însetate de Lumină, poetul religios ştie că rostirea lui poate exprima doar Bucurie. Iar dacă Bucuria lui este revelată prin contemplarea Luminii, atunci stihuirile scăldate în Cuvânt făuresc, la rându-le, Cartea bucuriilor epifanice. Această Carte este a Părintelui Ioan Petraş, un alt Poet al Epifaniei, la fel ca şi Daniel Turcea.
Scăldată în lumina creştină a Arătării, versurile au sclipiri divine pătrunzând sau tinzând către desăvârşirea umană. Epifania nu este doar un simbol literar-religios. Ea este expresia culminantă a trăirii creştine. Sufletul creştin întrezăreşte Lumina prin filtrul poeziei. El, poetul, cunoaşte Lumina lină (poetizată şi de Ioan Alexandru). Refrenul din poezia cu care se deschide volumul de faţă, „şi mă-ncearcă atâta lumină şi har” este dovada stării de conştientizare a prezenţei divinului, a sacrului, a sfinţeniei: „către un semn la marginea/ fiecărui cuvânt/ în seara rostirilor presar/ obloanele cerului/ se deschid/ fără vânt/ şi mă-ncearcă atâta lumină şi har”. Mai multe texte – ars poetica -, intitulate Poem, trădează bucuria creştină pentru că „în calmul acestei lumini/ mi se împrăştie sufletul/ până nu mai rămîn/ decât semnele harului” pe când „descrierea luminii din noi/ se simte în răsuflare/ ca un nescris acatist”. Invocaţia poetică este rodul frământării şi conştientizării/ contemplării divine a Epifaniei. >>>Maria Daniela Pănăzan>>>

Un prozator ce explorează subtilităţile relaţiilor interumane este Vasile Dorin Ghilencea în noul său roman,intitulat simtomatic ”La marginea dimineţii”, Editura Cellina, Craiova, 2007. Romanul construieşte radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii,cu toate complicităţile pe care le presupune acesta: relaţii extraconjugale, justificarea faţă de propria conştiinţă, a personajului principal cu un citat din Biblie: ”Iubiţi-vă şi înmulţitivă. Dar să trăiţi în pace şi armonie”.
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un spaţiu convenţional,sătesc,unde Victor,Mimi,Marin Alexandrescu, Veronica, Sorin, Olga, Răducu, Rozinalleta Biro, etc, sunt personaje ce se conturează prin modul de abordare a dialogului.
Ideea romanului,complicată în aparenţă,cu o temă de moravuri,ar fi aceea a căutării autenticităţii fiinţei într-o lume care cultivă conformismul şi dedublarea.Tema desfăşurîndu-se în jurul unor relaţii extraconjugale şi a unui accident,este coerentă,iar scenariul epic destul de original şi de firesc organizat.
Romanul este structurat în 38 de capitole,care sunt de fapt,povestiri,ce asemeni unui puzzle,amestecate dau acelaş sunet liric al rememorării,cu tonul direct al dialogului,firesc,dar ,cu un text analitic.
In acest roman,prozatorul pune stările sufleteşti şi întâmplările vieţii sub lupa analizei,interpretând percepţia până la graniţa absurdului.Situaţiile sunt întortpcheate,dialogul e un şuvoi în care senzaţiile se amestecă cu reflecţia impulsul cu reacţia lucidă.dar,descoperim şi o terapeutică sufletească,o formă imperfectă de exorcizare a interiorităţii.Un mod de a realiza o”fotografie”a relaţiei extraconjugale a două personaje şi consecinţa acesteia. >>>Al. Florin Ţene>>>

Editura EUROGRAPH din Cluj-Napoca ne provoacă la lectură. Este vorba de volumul de poezii Printre cuvinte, care invită publicul cititor să pătrundă tainele unui nou condei, ale cărui cuvinte scrise cresc în profunzime cu fiecare filă parcursă. Regăsim aici îmbinarea inspirată a cuvântului scris cu cel desenat, ambele aparţinându-i autoarei, ceea ce demonstrează complexitatea simţului ei artistic.
Ne aflăm în faţa unui fraged debut literar, sub semnătura Mariei-Monica Burcă. Cine este Maria-Monica Burcă? Dacă ar fi să-i configurăm traseul existenţial, deşi are doar 17 ani, vom vedea că a ales deja, cu multă maturitate, un drum bifurcat în două ramuri culturale ce armonizează şi învăluie în frumos şi lumină fiinţa: arta plastică şi poezia.
Aşa cum spune chiar ea însăşi, pe coperta cărţii Printre cuvinte, a ales „arta de a trăi frumos!”, fiindcă - nu-i aşa - „la urma urmei, ceea ce contează mai mult în viaţa de zi cu zi este ceea ce laşi în urma ta: un gând curat, o vorbă bună, un zâmbet, o lacrimă, o floare, o rază de soare…”
Revenind la versurile poetei de faţă, primul sentiment a fost acela de compasiune. Este prea multă melancolie meditativă, aş spune o tristeţe ce nu cadrează cu vârsta autoarei, stare ce pare a fi devenit universul ei interior, aparent fără salvare. Practic, din cele 32 de poezii care alcătuiesc prezentul volum, două treimi sunt dedicate durerii interioare acaparatoare. Iată doar câteva exemple de versuri: Rămân prizonier melancolic („Printre cuvinte”), Am învăluit melancolia vieţii („O zi”), Sunt atât de tristă, încât (…) („Melancolie”), Aruncându-te în braţele/Melancolic vişinii ale înserării apusului („Sentimente”), Doar umbra (…)/A trezit în mine/Un sentiment/Ce mă omoară/Şi mă sfâşie („Umbra”), Sunt trist, deoarece (…)/Singurătatea mă topeşte. („Dezmoştenire”), Veşnic singur,/Veşnic trist („Suferinţa”), Veşnic pustiu,/Deoarece melancolia mea/Îi sfâşie şi-i molipseşte pe ceilalţi („Ego”) etc. >>>Daniela Gîfu>>>

Noua carte semnată de Cosmin Ştefănescu – Labirint apocaliptic – (Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2008) probează virtuţi incontestabile de prozator. Tema predilectă a autorului este condamnarea ororilor războiului. Din această perspectivă, ideatica volumului de proză fantastică, pe care îl discutăm acum, se află în prelungirea celei a volumului de versuri Sânge balcanic (2007). Aici, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa din Balcani. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Zvasticato, Şeptel, Apocalipsa. În tentativa disperată a Aliaţilori de a restabili pacea, prin foc şi pară, - paradoxal stindard! – pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic (în volumul de proză este moto-ul Capitolului 14) oferă imaginea terifiantă a unui copil – suflet nevinovat – răpus de „Păsări malace”.
În volumul de proză, Apocalipsa din Balcani este extrapolată la întregul mapamond, prin intermediul viziunilor protagonistului – Walter Nietzsche. De-a lungul celor 21 de capitole, cititorul îl poate urmări în regresiunile sale temporale, dar şi unele progresii anticipative. Creierul acestuia conectat la o puzderie de calculatoare, prin intermediul unui cip implantat, permite specialiştilor să studieze hologramele zămislite cu prodigiozitate. >>>Const. Miu>>>

În viziunea lui Radu Cange - din Paznicul muzeului, editura MUZEUL LITERATURII ROMÂNE – istoria lumii este o iapă nebună pe care omul a scăpat-o din frâu şi care-l trage pe bietul om când la stânga, când la dreapta. El are o privire holistă asupra istoriei, prin care ne va convinge că problema înţelegerii integrale, deşi tardivă, e paradoxal necesară. Dacă în ansamblu centrul de greutate al diferitelor ideologii presează direct proporţional pe comunitate, în plan simbolic, istoria se confruntă cu individul.
Cu el începe şi cu el (se) sfârşeşte, ca într-un triumf al detaliului, indiferent de consensul istoricilor. Prin urmare, diversitatea istoriei reale exprimată la nivelurile individuale este esenţială pentru capitatul de imagine al artistului din spatele operei şi devine, în simultaneitate, miza cărţii.
Eroul microromanului este un ins la cheremul regimului, încăpător cât o arhivă, printre fişierele căreia şi-a îngropat/ascuns/pierdut propria vârstă. El este paznic de vocaţie, cu o pasiune, ca o adoraţie de copilărie reiterată în vârstele adulte, pentru Panait Istrati, prozator genial, căruia îi dedică această carte. Dar, eroul mai are o pasiune pentru Mişcarea roşie, care nu durează prea mult pentru că e atras de Mişcarea verde. >>>Magda Grigore>>>

Apariţia OZN-urilor, mai ales după cel de-al doilea război mondial, este încă un mare secret al istoriei. Mari savanţi ai lumii s-au grupat în societăţi secrete şi analizează „cazurile de posibile vizite extraterestre sau din lumi paralele”. Spre exemplu membrii „Colegiului invizibil”, creat încă din anii ’50 (printre care astronomul prof. dr. J. Allen Hynek şi matematicianul dr. Jacques Valée), fac investigaţii pe cont propriu, încercând să descifreze, prin cele mai avansate metode ştiinţifice, aspectele neînţelese ale manifestării OZN-urilor.
De unde vin şi de ce vin OZN-urile? Se crede că unele guverne, printre care cel al SUA, ascund „dovezi palpabile ale acestor prezenţe”. Liviu Predescu încearcă să explice acest lucru: „realitatea OZN este cunoscută unor grupări secrete de elită din guvernul SUA, ca şi din alte guverne ale unor ţări importante, influente”.
Primul preşedinte american care a fost informat, confidenţial, despre apariţia pe cer a unor aparate de zbor ce par să aibă o provenienţă extraterestră a fost Roosevelt, care, în ciuda bolii ce l-a ţintuit în scaunul cu rotile, a fost un personaj politic foarte activ. El a lansat programul de relansare economică „New Deal” şi tot el, după intrarea nemţilor în Paris, a dat dispoziţii să se înceapă cercetările pentru realizarea bombei atomice. >>>Doina Drăguţ>>>

După evenimentele din decembrie ‘89, în Cluj-Napoca a apărut un val puternic de tineri poeţi cu o solidă bază culturală. Printre aceştia enumerăm pe Victor Ţarină, Adrian Mihai Bumb, Ionuţ Ţene, Ioan Pavel Azap şi mulţi alţii. Printre aceştia se distinge o voce feminină, a poetei Flavia Teoc pe care al treilea volum de versuri Din casa lui Faust, Editura Clusium, 1998, o defineşte ca pe o expansivă ce ştie să-şi populeze rememorarea cu resemnări candide şi euforii bine jucate. Poeta e o sentimentală lucidă, sensibilă la obiectele şi anotimpurile care îi străbat viaţa: “Îmi picură ploaia/ Pe faţă/ Din casă de îngeri, şirag/ De mărgele scăpat/ De pe aţă” sau “În locul gutuilor veştede/ Şi-al vinului/ În somn mi-am încins/ O toamnă cu vise-ascuţite”.
Poeta exaltă în viziuni convulsive şi terifiante, o interioritate în stare de criză, tulburând confesiunea prin spectacole genuine ale închipuirii, prin reprezentări metaforice ale afectivităţii: “Eu aş aduce iubirea/ Care creşte garduri/ Şi porţi/ Şi visele mele m-ar arde/ Cu dor de cărări nesfârşite./ Te bucuri făptură/ De sare/ Că asemeni nicicum/ Nu suntem”. Imaginea este, totuşi pregnantă vibrând de o sinceritate dezarmantă, izbutind nu o dată reprezentări memorabile ale fondului interior şi abisal: “Sora mea geamănă/ A pornit în cer/ La cosit de stele”. Confesiunea merge în acelaşi pas cu trăirea şi maschează retorismul suferinţei: “Adesea ne privim în ochi/ Ca doi străini, până când,/ Zorii se apropie şi cade toamna/ Asemeni pânzei de păianjen/ Peste turlele negre”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Se împlinesc trei ani de când Doamna Elena Buică ne dăruieşte cu remarcabilă consecvenţă, an de an, câte o carte. Greu de imaginat un cadou mai frumos ! Tradiţia începută în 2005 cu volumul “Crâmpeie de viaţă” s-a consolidat în 2006 cu monografia “Gând purtat de dor” şi îşi găseşte continuarea firească în culegerea de articole “Prin sita vremii”, apărută în acest an la editura Anamarol. Regularitatea de ceasornic a apariţiilor editoriale semnate de deja vârstnica şi totuşi mereu tânăra profesoară sunt dovada seriozităţii cu care s-a dăruit pasiunii de a scrie, devenită de pe-acum însăşi raţiunea sa de a fi. Celor dintre noi care, mult mai tineri fiind, simţim cum ni se scurge dureros timpul printre degete, speriaţi că nu vom găsi răgazul necesar împlinirii năzuinţelor noastre artistice, exemplul autoarei ne serveşte drept încurajare optimistă. Un semn că, iată, se poate răzbi oricând, cu condiţia să vrem.
Chiar dacă suntem tentaţi să credem că la a treia carte drumul e deja bătătorit, emoţiile rămân la fel de mari şi se resimt până şi în rândul celor care le trăiesc în plan secund, aşa cum este cazul meu. Septuagenara minte ageră alintată cu căldură “Buni-un-doi-trei” pentru că s-a născut într-una din primele trei zile ale anului, ne pune în faţa unei a treia cărţi. Nici una, nici două, de parcă ne-ar invita în joacă la o nouă zămislire, un nou început cu fiecare an: “un-doi-trei”! >>>Gabriela Căluţiu - Sonnenberg>>>

Autorul vine cu un nou roman, după volume în care observaţia fină şi umorul se împletesc într-un mod original, dacă ne gândim la originea sa bucovineană, la înaintaşii scriitori Ion Creangă sau Eusebiu Camilar.
Volumul începe cu o scurtă prezentare a activităţii literare a romancierului, a parcursului acestui “roman de sertar” şi cu mulţumirile adresate unor sponsori, specie rară în zilele noastre. Prefaţa, semnată de consilierul editorial Vladimir Alexandrescu, observă luciditatea prozatorului şi capacitatea de a demitiza, de a ridica vălul de pe mediocritatea înconjurătoare.
O sumedenie de întâmplări se petrec în acest roman, unde dragostea dintre o funcţionară frumoasă, Drăguţa,curtată de toţi bărbaţii pe care îi fascinează, şi un personaj inteligent, căsătorit şi prigonit de securitate,deoarece nu-şi reprimă comentariile nefavorabile şi nu se “aliniază”, ocupă locul principal .
Este o lume de “ghivecişti”, trimişi la cursuri de formare (“perfecţionare”), pentru a ajunge activişti,” specialişti” în demagogie şi mistificare a datelor realităţii. Ei trebuie să organizeze întâlniri cu mulţimile, pentru a le inocula impresia că totul e bine şi frumos, că societatea progresează continuu, că este singura lume “normală”. De fapt, autorul prezintă dedesubturile unei societăţi bolnave, unde şefii, odată înscăunaţi, prin mită, şantaj, nepotism şi neapărat apartenenţă la organele repre sive, cu sau fără uniformă, îşi fac de cap, recurg la ameninţări, hărţuire inclusive sexuală, turnătorii etc. >>>Corneliu Vasile>>>

Mi-a sosit de peste ocean, din Statele Unite ale Americii, antologia de poezie universală întocmită de cunoscutul poet paradoxist Florentin Smarandache, intitulată destul de personal “Afinităţi”, editura “Dorul”, 1998, Narrésundby, Danemarca, carte apărută în condiţii grafice excelente.
Antologia, selectată absolut pe criterii personale, cuprinde “un evantai de 42 de poeţi din 23 de ţări”, inclusiv din ţări exotice, ca Benin, Gambia, Malaezia, Nepal, Sri Lanka, fiindcă, aşa cum mărturiseşte poetul în prefaţă, este “mereu în căutare de exotism”.
Poeziile din “Afinităţi” sunt traduceri efectuate într-o perioadă relativ scurtă, cuprinsă între 1989 - 1995 şi care “explodează” criteriile lui Thibaudet.
Autorul antologiei ignorând orice problemă legată de generaţii care, după cum ştim, a declanşat răfuieli pătimaşe în toate ţările unde s-a “bătut monedă” pe o astfel de clasificare, uneori veninoase, orgolii incendiare, vanităţi furibunde, a reunit între coperţile cărţii sale mode şi timp care au încăput prin “inelul” acela denumit atât de concret de Florentin Smarandache “Afinităţi”.
Dincolo de orice delimitări, foarte fireşti altfel şi naturale pentru psihologia traducătorului, criteriul ales de acesta a fost acela al diversităţii, aşa cum declară, dar noi descoperim elemente comune la aproape toţi autorii traduşi, coagulate în jurul unui Zeitgeist specific. >>>Al. Florin Ţene>>>

O inefabilă şi blândă, supusă şi înţeleaptă cădere-amurg, de o demnitate deplină, întru căutare-aflare această cădere(“Eu precum orbul caut lumina tărâmului incert”-p. 60), iar nu întru pierdere de sine – aceasta este esenţa celor 136 de sonete (de formă shakespeare-iană: 4-4-4-2) ale atât de sensibilului şi discretului-secretului poet ieşean, Emilian Marcu (aflat în/sub misterul “tăcerii de bărbat”- p. 74, adică de iniţiat): “Eu care-am fost al lumii etern necunoscut”-p. 136. E ca o rugăciune continuă a unui cavaler, deasupra propriului mormânt, înainte de suprema bătălie, pe care s-a resemnat să o piardă, ritualic. S-o piardă întru Înviere!!!
Pleoapa sângerează brocarturi senioriale, mătăsurile “reci/Aşteaptă-n forme statice-nvierea”, aşteptarea este somn mistico-iniţiatic, pentru Revelaţie, între creneluri(“Toată mirarea doarme-ntre creneluri/În crezul visului dumnezeiesc”-p. 85), catedralele sunt pline de taină, dar şi sincrone cu “gavotele reci”, cu noile ritmuri ale unei noi lumi – iar săbiile, pentru rănile iniţiatului, trebuie, de-acum, să intre-n teci:”Cum răni aşteaptă iar săbiile-n teci”(cf. p. 44), spadele să se transfigureze în umbre-spade, în armuri de zăpadă, să dezvolte pasivitatea maxim activ-spirituală, aşteptând Fulgerul-Fulgerare a Duhului Sfânt >>>Adrian Botez>>>

Tot căutând să demonstrăm faptul ca suntem concetăţeni ai lui Caragiale, iată că vine scriitorul Dumitru Augustin DOMAN să ne demonstreze că am ajuns mai departe; suntem concetăţeni cu Urmuz, pseudonimul lui Demetru Demetrescu-Buzău. Până să ne tragem seva din Urmuz şi Caragiale, să devenim concetăţeni cu Eugen Ionesco, în cadrul mai larg al Uniunii Europene, mai durează.
Aici, la noi acasă, suntem concetăţenii lui Urmuz. Nu avem cale de exil, precum Conu’ Iancu, ci rămânem pe loc, unde nu mai putem face altceva decât să ne tratăm sindromul de suicid urmuzian. Am trecut, cum ar veni, de la exilul de interior, caragialesc, la exilul interior, urmuzian. De la o Românie la suprafaţă şi de suprafaţă la o Românie eugenionesciană, unde kilometrii pătraţi sunt puşi unul în continuarea altuia, trebuie să tranzităm printr-o Românie unde nu s-a făcut încă o serioasă legalizare a agriculturii. >>>Victor Martin>>>

Considerată de mulţi o cenuşăreasă, epigrama a dispărut în ultimii ani din paginile publicaţiilor băcăuane, deşi, de-a lungul timpului, nu puţini au fost cei care au abordat-o, spre deliciul cititorilor şi furia celor înţepaţi de exersaţii spadasini ai cuvântului.
Chiar dacă n-a fost întotdeauna în prim-planul duelurilor epigramatice, catrenele profesorului Romică C. Ghica nu au trecut neobservate, încă de la debutul produs în Biciul, efemera revistă a Şcolii Pedagogice din Bacău, versurile sale fiind remarcate şi reproduse, mai întâi în paginile Scînteii tineretului (2 aprilie 1954), apoi şi în alte publicaţii ce i-au acceptat colaborarea.
Pe parcursul a mai bine de o jumătate de secol, acidul său condei s-a exersat în mai multe genuri publicistice, excelând îndeosebi în problemele de enigmistică, îmbinate abil cu versuri de conotaţie satirică şi cuvinte încrucişate, dar neexcluzând micile corespondenţe, semnate cel mai adesea cu preudonim şi, astfel, mai greu depistabile de cei ce nu le ştiu dedesubturile. >>>Cornel Galben>>>

Aflat sub un con de umbră, datorită ideologiei comuniste, fenomen care s-a perpetuat şi după evenimentele din decembrie ‘89, datorită ignoranţei şi mentalităţilor care nu se schimbă de pe o zi pe alta, Aron Cotruş este scos de sub incidenţa eclipsei în care se află (să fiu în pas cu evenimentul astronomic), de câţiva ani buni de către poetul Ion Cristofor cu lucrări fundamentale despre autorul lui Horea, publicate în paginile revistelor Tribuna, Bucovina literară, Cetatea culturală etc.
Această strădanie desfăşurată pe o perioadă bună de timp ce a implicat şi cercetări în arhivele şi bibliotecile din Spania, s-a concretizat, în final, într-o carte dedicată vieţii şi, în special, operei poetului “cântecului desţărării”, intitulată emblematic “Aron Cotruş, exilatul”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, apărută cu sprijinul Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca şi al Fundaţiei Culturale “Sarmisegetuza”. >>>Al. Florin Ţene>>>

Al cincilea volum publicat, până acum, de George Voştinaru, intitulat simtomatic “Cerul meu de gând-frământ…”, Editura “Mirton”, Timişoara, 2002, ne descoperă un poet obsedat de poezia clasică, cunoscător excelent a poeziei, sedus fiind, mai mult de himera clasicităţii, şi prea puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, uneori, până la narcisism: “Mă îmbie atâtea doruri…/ Vino, Dor, păşind pe stradă,/ (să te văd şi să mă vadă),/ dulce vrajă de baladă”. (”Nu cunosc…”).
O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie împecabilă împing poezia lui George Voştinaru către discursul muzical în care pare să se fi strâns cele mai incitante ritmuri. Constatăm că atât clasicismul prozodic al versurilor e o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, fiind un act de exorcism, cât şi ideile pe care le emană sunt retorice gânduri ale unor trăiri autentice: “Aş vrea un cântăreţ să mă numesc/ să urc cuvânt în strune de vioară/ atâtor triluri vesele, ce zboară,/ şi-atâtea gângurit zglobiu ce risipesc”. (”Pădurea, în linişte”). >>>Al. Florin Ţene>>>

Pomul cu scribi urmează altor trei volume de poezie cu dens conţinut religios, ale lui CONSTANTIN STANCU (Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochii inimii). Ne aflăm în plin şi înţelept neomodernism, în descendenţă nichitstănesciană, dar cu accentele circumflexe puse de psalmiştii antici…
Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu, din acest nou volum, este „seninătatea în patimă”: este evident că Poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de mare anvergură (precum Marii Orbi-Proroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia/implicita poruncă divină a înţeles-o: CALMUL SENIN este slăvire a Lui Dumnezeu – iar MÂHNIREA – păcat! Deci, un întreg volum, 168 de pagini – este un Întreg Munte de Nemâhnire Vizionară, de Scrisoare întru Dragoste, sub tălpile Lui Dumnezeu, tinzând/tânjind, neobosit, spre/după Dumnezeu: „acolo, în Retezat, poţi scrie o scrisoare de dragoste/direct pe tălpile lui Dumnezeu”(cf. p. 93), „mă prind cu ambele mâini de marginea cuvântului/şi urc spre răsuflarea ta, Doamne…”(cf. p. 70). >>>Adrian Botez>>>

În viaţă avem parte de momente care ne îmbogăţesc spiritual mai mult decât reuşim, poate, în tot traiectul ei. Aşa s-a întâmplat cu mine, când mi s-a oferit ocazia să citesc cartea Hannei Bota, „Maria din Magdala”.
Este vorba, aşa cum apare scris şi în prolog, despre iubire, o iubire tridimensională (telurică, raţională, spirituală) – care poartă un singur nume – DUMNEZEU.
Miruna, în dorinţa ei de a deveni un arhitect renumit, se caută de fapt pe ea însăşi. Este o căutare karmică, ce o însoţeşte peste tot, dar pe care abia pe tărâmul sfânt o conştientizează cu toată fiinţa. Unde altundeva…?!
Asocierea numelui Miruna de cel al Mariei poate fi privită, în cele din urmă, ca fiind cheia acestei cărţi. Pentru mine semnifică împlinirea iubirii prin sacrificiu, asemenea Mariilor din Noul Testament, care nu şi-au aflat liniştea eternităţii decât prin puterea sacrificiului. >>>Daniela Gifu>>>

În anul 2006, a apărut Antologia de lirică tânără “Mai blânzi decât liniştea ochilor”, texte alese şi îngrijite de scriitorul Iosif Băcilă. Sunt selectate poeme ce aparţin unui număr mare de zece poeţi tineri (elevi, studenţi): Nicoleta Giura, Petru-Iulian Mehnu, Andreea Alida Roşu, Lucreţia Sitaru, Ovidiu Gligu, IIonuţ Miloi, Eugenia Suta, Lavinia Florina Ursu, Angela Balaban şi Elisaveta Vedrilă, care se află în preajma afirmării literare. Aproape toţi sunt legaţi de Almăj, unii născându-se aici, iar alţii find absolvenţi ai cunoscutului liceu bozovician. Frumuseţea secvenţelor lirice o putem găsi din poemele primei autoare a antologiei, şi anume, Nicoleta Giura, care, în poeme pline de seninătate şi crez, ne surprinde cu acest poem intitulat “Şoapte”: “Mă sugrumă tăcerea. / Singură îi cere iertare / Singurătăţii. / Am prins cu degetele / Nopţii / Cărarea dintre ochi. / Sărutul pecetluit / Al dinţilor. / L-am rupt / Cu şoapte”.
Poeta Andreea Alida Roşu a mai publicat poezii în revistele “Almăjana” (Bozovici), “Reflex” (Reşiţa), “Eminescu” (Timişoara), obţinând şi două premii, între care şi Premiul Societăţii literar artistice “Sorin Titel” din Banat, 2006. >>>Miron Ţic>>>

O lucrare document, de o excepţională investigaţie în istoria spaţiului vâlcean, este “Vâlcea - ţara lupilor getici sau ţinutul vâlcilor”, de Eugen Petrescu, apărută la Editura “Comphys”, Rm. Vâlcea, 2007, în două volume, având o ţinută estetică şi grafică echilibrată la care se adaugă o bogată bibliografie şi fotografii color, ce reproduc locuri, ziduri vechi şi noi, mărturii ale unei istorii din spaţiul vâlcean, aflat între legendă şi adevăr, între istorie şi prezent, între mit şi poezia locurilor, între sacru şi profan, despre care Alexandru Vlahuţă spunea: “Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz”.
Prefaţa, semnată de P.S. Gherasim Cristea - Episcop al Râmnicului, preşedinte de onoare al Comisiei Ecleziastice de Istorie Comparată din cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, jalonează, în primul rând, reperele provenienţei autorului “în legendara podgorie a Drăgăşanilor”, parte componentă a “Ţării lupilor getici” unde “Farcaş-Lupul-Vâlcul-Vâlcea” este “Întemeietorul şi stăpânul vechiului ţinut al vâlcilor dintre Olt şi Olteţ (…)”. >>>Al. Florin Ţene>>>

“Noaptea e caldă pe umărul meu/ Luna - rotundă cu miros de miere/ Doarme blândul copil cu părul/ Numai şuviţe de oţel, de oţel, de fiere./ Nimeni nu a întrebat vreodată/ Clinchetul cristalului de-i gros sau subţire./ Trece numai luna pe cer/ Subţiată, de dor, peste fire.” Este unul dintre poemele din “Vârtejul şi lumea” în care situările sunt în vecinătatea limitei sau a unei “călătorii vindecătoare” spre interior, spre acel “lăuntru” esenţializat.
Reflecţia întru liniştirea sufletului e aici borna semnificativă a conştiinţei, dimensiunea atitudinală şi inefabilitatea psihologiei într-o realitate care nu se vede, dar ispitită permanent de câteva “toposuri” ale actului cognitiv faţă de reveria şi extazul cu interogaţii - uşor - mirate.
“Dimineaţa sună telefonul/ La opt fără zece,/ Este cineva sau nu la capătul firului?/ La această întrebare/ Mă inundă ceaţa caldă/ Şi nimic nu mai ştiu/ Şi văd munţii ceţoşi din faţa mea/ Aducându-mi amintirea frumoasei toamne;/ Şi mă retrag către zidul/ Care se sfarmă şi nu mă primeşte legată la ochi./ Sună telefonul la opt fără zece/ În fiecare dimineaţă/ Şi la capătul firului este ea,/ Cenuşa/ Amenin-ţarea,/ Ceaţa caldă a frumoasei lumi/ Pe care ochiul meu abia acum o vede.” (Pag.70) >>>Victor Sterom>>>

La momentul debutului lui Ionuţ Caragea, mă foloseam de textul de pe coperta a patra a primului său volum de poezii, Delirium Tremens (debut pe hîrtie la care mă simt oarecum „complice”), pentru a anunţa pe această cale naşterea unui mare scriitor canadian de origine română despre care vom auzi vorbindu-se, cu siguranţă, din ce în ce mai mult.
După o primă lectură, fugară, a manuscrisului electronic, care îmi confirmase impresia bună lăsată de poeziile sale aflate pe net, luasem decizia de publicare şi remisesem manuscrisul spre lectură redactorului de carte (stagiar) pe care-l aveam pe atunci. „Yeah , astea nu-s poezii, cartea este o mizerie!” mi-a spus, după trei zile de lucru, redactorul de carte. Niciodată nu mai întîlnisem o diferenţă atît de mare de apreciere faţă de o carte între mine şi un colaborator din redacţie. Am reluat lectura cu o şi mai mare atenţie şi m-am convins că textele lui Ionuţ Caragea au o forţă deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă. L-am concediat pe stagiarul aflat în perioada de probă („Dacă nu ai învăţat la Litere să recunoşti un mare talent de la prima ochire, se cheamă că ai făcut facultatea aceea degeaba!”) şi am mers mai departe. >>>Dumitru Scorţanu>>>

Eugenia Bădilă Karp s-a născut la 29 decembrie 1971 la Câmpulung Muscel. În anul 1996, a absolvit Politehnica la Universitatea Bucureşti. A cochetat cu poezia din junime, publicând la revistele de specialitate ale celor mici. Continuă să publice şi în studenţie, la “Amfiteatru”, “Cuvântul” etc., fiind remarcată de critici literari cu nume. Până la acest volum, al patrulea, intitulat “Carusel” (”Carousel”, tradus în limba engleză de Rodica Ştefan), Editura “Domino”, Bucureşti, 2007, a mai publicat: “Nu e de-ajuns”, Editura “Crater”, 1999, “Rudă cu soarta”, Editura “Crater”, 2001, “Când mor fluturii”, Editura “Palimsest”, 2004.
Cititorii revistei noastre, “Viaţa de pretutindeni”, i-au simţit prezenţa în mai multe numere. O prezenţă discretă, cu versuri filigram, ca şi cum o balerină ar călca pe vârfuri, să nu deranjeze cu fâlfâitul aripilor. O scriitură soră cu haiku-ul japonez. Un stil lapidar, în puţine silabe, metafora ascunzându-se ca într-o cochilie. >>>Sabin Bodea>>>

O “rugăciune de lumină” este poeta Mariana Pândaru în volumul “După căderea nopţii”, apărut la Editura “Danimar”, Deva, 2007. Structurată în două cicluri, cartea este dedicată soţului autoarei, distinsul şi regretatul poet Valeriu Bârgău, care, pentru iubitorii poeziilor lui, se află în “raiul celor cu sentimente echilibrate”. Autoarea, de o sensibilitate maladivă, îmbină în chip natural registrul ludic cu substratul lui grav, reflexiv, inclus în mişcarea poemului născut din necesitatea de exteriorizare (vezi ciclul: “Către Bertha”): “Se poate deci spune / că această convorbire cu Bertha / M-a trezit din letargia fără margini / ca o larmă de gureşe păsări”.
Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestia sentimentală. Poeta are o înclinaţie spre melancolia tragică, cochetând cu fantoma eternităţii, unde cuvântul şi cântecul sunt mijloace de a salva degradarea lumii şi a decăderii ei în substraturile derizorii ale metafizicii: “Cântecul ei / străbate noaptea / ca o săgeată / Neasemuita ei sfâşiere / atingând până şi sufletul / celor plecaţi înspre moarte / Întorcându-i din drum / cu mare nelinişte / în lumea cuvintelor” (”Privighetoarea”). >>>Al. Florin Ţene>>>

Izabela Romanescu nu se află la un debut editorial. Ea a debutat în prima ediţie “Zece x zece”, în 1996, într-un volum colectiv, cu zece autori de poezie, după care a tipărit volume proprii. Din punct de vedere tematic, dar şi tehnico-literar, Izabela Romanescu deţine o constantă …
Poezia Izabelei Roma-nescu este, prin excelenţă, o poezie feminină, izvorâtă dintr-un univers complicat, cu mili-oane de fire existenţiale, ca-ntr-un labirint, unde gândul îşi caută făgaş pentru a-şi găsi o clipă de odihnă. Veşnic, poeta pluteşte într-un semn de întrebare existenţial din care nu poate ieşi: “Uneori, când mă privesc / în oglindă, / mi se pare că / nici măcar ochii nu îmi aparţin. / Au trecut peste chipul meu / noapte-nmiresmată, / ploi, tunete şi fulgere, / iar dimineţile / au ascuns, undeva, / tinereţea care mă făcea, / să tresar / de emoţia fericirii.” (Îmi vine, uneori …). Tendinţa aceasta de a aparţine unei lumi închise, ca-ntr-o cochilie, dă, uneori, accente patologice: “Atenţia mi-a fost furată / de un bulgăre de nea, / venit direct din neant. / M-am dezmeticit pe dată: / Eram absorbită într-o / vegetaţie bolnavă.” (Atenţie). >>>Sabin Bodea>>>

Prin noua sa carte, GOGA ŞI FRANCMASONERIA (prefaţată, meritat elogios, de Miron Scorobete), Dan Brudaşcu ne oferă şansa (şi depinde numai de noi, cititorii, pentru ca şansa să se transforme în autentică Revelaţie…) – de a asista la un eveniment editorial. La un adevărat regal de cultură, printr-o documentare de excepţie, exhaustivă( într-o lucrare de 148 de pagini – sunt 296 note de subsol! – „subsolul” “înghiţind”, de multe ori, aproape întreg “solul”…), asupra vieţii şi activităţii culturale şi politico-patriotice, ale unei personalităţi de excepţie (care, din păcate pentru destinul acestui Neam Românesc, a devenit, în istoria trecută şi în cea contemporană, una extrem de controversată, ba chiar, mult mai rău: voit ignorată!), OCTAVIAN GOGA, personalitate care şi-a epuizat “exhaustiv” viaţa şi minunatele haruri, pentru împlinirea unui vis, mai frumos între toate cele frumoase : România Cea Întreagă.
Cum mărturiseşte autorul încă din Avertismentul de la pagina 9 – “alegerea titlului a avut raţiuni exclusiv comerciale. El are prea puţin – înafara capitolului pe această temă – de a face cu problematica propriu-zisă a cărţii de faţă”. >>>Adrian Botez>>>

„Dar unde să pleci şi, mai ales, cum să trăieşti reconciliat cu tine însuţi în altă parte decât acasă?”
Acasă, devine cheia romanului Imberia, care uneori ne salvează de noi înşine şi alteori ne oferă cadrul prielnic de răvăşire în nepăsare. Ne aflăm în proximitatea lui Ovidiu Pecican - acum - într-o nouă ipostază, aceea de căutător de sensuri existenţiale… Câţi dintre noi se simt împăcaţi cu ei înşişi?
Autorul de faţă, cu o experienţă literară multidimensională copleşitoare ne provoacă înspre o autoradiografiere cât mai obiectivă şi, aproape, dureros de sinceră a vieţii… E o invitaţie atipică din partea lui Ovidiu Pecican, cunoscut prin stilul său scriitoricesc dar şi discursiv, oarecum nonconformist; abordările sale fiind de cele mai multe ori incitatoare la cunoaştere, calitate deloc neglijabilă într-o societate a superficialismului şi kitch-ului cultural. >>>Daniela Gîfu>>>

Imaginea personalităţii octogenarului Gheorghe P. Lăzanu, citind cartea cunoscutului scriitor Al. Florin Ţene: “Gheorghe P. Lăzanu - viaţa şi faptele sale”, Editura “Napoca-Star” - 2006, s-a rotunjit în timp datorită pasiunilor sale practicate cu talent, fiind “un mod de a prelungi iluzia nemuririi, dar rămânând convingerea că existenţa pe această lume nu a fost zadarnică”. (”Cuvânt preliminar” - prof. univ. dr. Gabriel Comănăşteanu).
Cartea este structurată în zece capitole, inclusiv “Lăzanu - arbore genealogic”, “Articole”, “Recenzii”, “Pro Memoria” şi “Album de familie”; având o “Motivaţie”, din partea autorului cărţii, care subliniază că “Această biografie (…) este o notă de simbol pentru o viaţă de om exemplară, fiind o efigie pentru o existenţă dăruită operei poetice, economice, filozofice, activităţilor practice”, publicisticii, şi, nu în ultimul rând, familiei”. Cartea nu a epuizat fondul ideatic al lucrărilor publicate de Gheor-ghe P. Lăzanu, iar mapele cu manuscrise inedite, cum reiese din cartea lui Al. Florin Ţene şi din dicţionarul lui Constantin Toni Dârţu, intitulat “Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000″, unde sunt dedicate câteva pagini eroului acestei cărţi. >>>>Ilie Marinca>>>

Absolvent al Academiei de Înalte Studii Militare (1972), cu o activitate militară derulată în cadrul Direcţiei de Informaţii Militare, col.(r) Florian Gârz este „unul dintre cei puţini care ştiu multe”. Este autor a numeroase studii de specialitate, printre care „Surprinderea în războiul modern” şi „Bătălia aeroterestră 2000”, publicate în anii ‘80 şi confirmate, în special de războiul din Golful Persic din 1990-1991.
Cărţile sale „Iugoslavia în flăcări” (1993), „N.A.T.O. - Globalizare sau dispariţie” (1995), „Expansiunea spre est a N.A.T.O.” (1997) sunt modele de geopolitică aplicată, constituind material bibliografic în toate centrele de învăţământ superior, atât militare, cât şi civile.
A mai publicat, la Editura OBIECTIV: „CIA contra KGB” (1999), „Ghidul spionului român” (2001), „Spionajul total în acţiune” (2001), „Democraţia hienelor / Spionaj, sânge şi teroare” (2002), „Spionaj şi diversiune” (2002), „Spionajul şi Puterea” (2003), „Spionaj şi sex” (2003), „Noua Apocalipsă” (2004), „Apocalipsa şi România” (2004), „Cavalerii Apocalipsei” (2005), „Istoria interzisă” (2005), „Antichrist în Război” - vol. I, II (2006) şi „Pápá, marele spion” (2007). >>>Doina Drăguţ>>>

Cine-mi poate garanta veşnicia?!
Când privesc în urmă
mă cuprinde o spaimă nebună
de câte am pierdut…
Poetul se deosebeşte în mai multe privinţe de ceilalţi muritori de rând. El hoinăreşte printre galaxii, nu are astâmpăr şi nu se opreşte decât pentru a lua un răgaz, timp în care admiră ce-i place şi corectează acolo unde simte că trebuie să rezoneze cu fiinţa sa. Dar poetul nu se mulţumeşte doar să imite şi să corecteze Creaţia, el creează lumi, fenomene şi legi proprii pentru universul său. Din clipa în care şi-a desăvârşit opera, aceasta nu-i mai aparţine, fiind dăruită oamenilor.
Incontestabil, lirica feminină are acel „ceva” care o deosebeşte de cea masculină, aşa cum frumuseţea femeii (cântată de toţi poeţii) este diferită de frumuseţea bărbatului. Femeia este puternică prin gingăşie, farmec, frumuseţe şi de aceea are nevoie să fie apărată. >>>Aurel Oancea>>>

Prezenta placheta de versuri ale popularului actor Ernest Maftei, intitulata „Autografe”, reuneste intre copertile sale poeziile publicate, sub acelasi titlu, in 1994, intr-o editie cu tiraj relativ redus. De asemenea, sunt reproduse cateva postume, la care Badia – cum ii spuneau apropiatii si admiratorii – tinea mult sa fie cuprinse intr-o a doua editie, precum si o biografie.
Manunchiul de versuri cuprinse intre copertile acestei „plachii” (cum îi placea autorului sa-i spuna) reprezinta o latura mai putin cunoscuta a talentului lui Ernest Maftei.
Putini  stiu  ca  debutul sau literar se pierde mult in urma, in timpul cand era elev al Scolii Normale din Bacau. Aici va publica primele poezii in revista „Liliacul”, editata impreuna cu cativa colegi. Din versurile Badiei razbate viforul tineresc si rebel ce i-a dominat mereu faptura,  dar in acelasi timp, intelepciunea intemeiata pe o anumita ordine a spiritului indeamna la reflectie. >>>Florin Dobrescu>>>

Indiscutabil, Constantin Prunoiu, prin apariţia acestui volum, vrea cu orice preţ să recupereze timpul – pentru că, după un debut întârziat, din anumite motive numai de el ştiute, cu volumul de poezii În stânca logosului (Editura “Solstiţiu”, Satu Mare, 2006), op întâmpinat cu interes de confraţii de breaslă, dar mai ales de iubitorii de poezie, prezenţa sa tot mai activă în cercurile literare vine, definitiv, să certifice precizările de mai sus.
În poezia sa, Constantin Prunoiu îşi alege de fiecare dată “calea de mijloc”, preocupat de starea sa de fiinţă ameninţată de “efectul de seră”, într-o lume în care “presiunea realului / îmi provoacă dureri pe cord” (Realitate) conştient că salvarea nu e decât “refugiul / din faţa morţii” (Refugiul palpabil) într-un spaţiu poetic, cu valenţe multiple, unde teama zilei de mâine îl procupă mereu, fiind atenuată de prezenţa iubitei, căreia, drept recunoştinţă, îi dedică primul său volum. >>>Aurel Pop>>>

Poetă, traducătoare, dar înainte de toate prozatoare, Veronica Balaj ne propune o proză poetică prin volumul “Puzzle veneţian”, apărut la Editura Hestia, Timişoara, 2007.Îmi aminteşte oarecum de Ion Vinea, un mare creator de imagini, ce a ştiut să ţină “controlul inteligenţei artistice asupra fluxului imagistic”.
Volumul”Puzzle veneţian“, poate fi inclus ca roman manimalist scris astfel încât, ca cititor ai senzaţia că priveşti totul prin “ascuţişuri de oglindă”, dintr-un tablou vechi, o proză modernă în care fraza e frântă lăsând loc cititorului să colaboreze, să-şi dea frâu liber imaginaţiei. În proza sa poematică, Veronica Balaj trăieşte stări emoţionale diverse şi cei care înţeleg că textul se deconstruieşte pentru a se reconstrui subtextul, vor citi interesaţi această carte.
Articulată sub semnul feminismului şi al oglinzilor, autoarea, apelează la formula psiho-proză poematică-jurnal, călătorind temătoare printr-un “puzzle imaginat”unde piesele “se zvântură fără noimă”, cu acelaşi ” eu” liric dominat de amintiri, iubiri, pierderi, dureri. >>>Mariana Gurza>>>

Eleonora Georgeta Bulz vine în faţa cititorilor cu două cărţi deodată, de facturi diferite. Prima se intitulează “Lupoaica”, iar a doua, “Înainte de moarte”. Este un debut târziu, în jurul vârstei de 50 de ani, dar valoarea cărţilor i-ar fi dat dreptul să debuteze mult mai devreme, pentru că ambele trădează un condei format, capabil să plăsmuiască lumi, caractere, antiteze, să pună întrebări şi să dea răspunsuri pertinente despre viaţă şi om, despre om şi universul în care trăieşte, univers tainic, mai ales în relaţia cu Divinitatea.
Volumul “Lupoaica” este o adevărată lecţie de viaţă, putându-se numi chiar aşa. Cartea poate fi privită din mai multe unghiuri, dar indiferent cum ai privi-o, nu poţi să te îndrepţi decât spre un tărâm al reflecţiei, unde tu, omul, eşti pus să te întrebi dacă, într-adevăr, eşti o fiinţă superioară sau doar orgoliul tău te face să te crezi astfel.
Am chibzuit mult dacă e bine sau rău să trec în “revistă” povestea ca atare. Poate de aceea am pus aceste rânduri la finele cărţi… Un bunic, profesor universitar de fizică şi matematică, după decesul soţiei, sătul de oraş şi civilizaţie, se retrage în sânul munţilor, într-un adevărat Rai, perceput de el însuşi, fără vecini vanitoşi şi civilizaţie. >>>Sabin Bodea>>>

Faptele trecute, luate ca remember cu iz umoristic, ale profesorului Valentin Vişinescu, concentrate în 16 schiţe, din recentul volum intitulat simptomatic “Cu Şomo la taifas”, apărut la “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2006, reconstruieşte, , calm şi de o claritate cristalină, lumea celor doi prieteni, Valentin şi Şomo, o lume obişnuită, dar pigmentată cu întâmplări ce tangenţiază hazul, asociată unei alte lumi, care era lângă noi, un fel de reflecţie prin reflecţie pozitivă a uneia negativă, care înseamnă o reconstrucţie domino cu statut de memorii.
Cartea se deschide cu o prefaţă semnată de autor prin care îşi motivează atât titlul cu refe-rinţă la profesorul de matematică şi prietenul Ştefanie Samoilă, cât şi cele câteva crochiuri “în care triumfă hazul de necaz”, închinate “marelui dascăl Ştefanie Samoilă, un amic devotat la bune şi necazuri”, cum se destăinuie Valentin Vişinescu.
Dacă “Poiana lui Iocan” a lui Marin Preda din “Moromeţii” era o “tribună” a dezbaterilor sociale şi politice, la Valentin Vişinescu, această “poiană” se află în orice spaţiu unde se poate consuma un “ţoi de tărie”, alături de Şomo şi alţi convivi, mai mult sau mai puţin, de ocazie. >>>Al. Florin Ţene>>>

Să îl catalogăm/ analizăm pe Ionuţ Caragea în funcţie de faptul că trăieşte în Canada (să spunem ca „poet al exilului“) ar fi dificil, din mai multe puncte de vedere, dincolo de conotaţia strictă a cuvântului „exilat“. Probabil cel mai semni­ficativ ar fi că „înstrăinarea“ este în poezia lui altceva – poate „convertită“ mai ales într-un anume fel de a percepe pe „a fi departe“ sau „a fi singur“ (de altfel, scria: „numai singurătatea îţi poate aduce profund împlinirea“).
Am putea, de pildă, compara felul în care resimte plecarea un poet din exilul albanez în S.U.A., Leom Kolmnela, la care se întrevăd accentele rupturii de patrie, uneori versul având un aer de dezorientare/ decepţie/ înstrăinare („Acolo am pierdut calităţile umane/ Mai departe am hrănit trădările convingerii/ Mai încolo ne-am pierdut în cărările neconvin-gerii“ – Istoria). Sau, având în vedere şi diferenţele de limbă/ mentalitate, cum vede un arab, Hassouna Moshabi (din 1986 în München), în romanul Întoarcerea la Tarshish¹, înstrăi-narea de propria ţară şi alienarea în cea aleasă – Germania.  >>>Marius Chelaru>>>

Mai toate cărţile de eseistică şi critică literară semnate de Florian Bratu au o primă parte – consistentă şi bine argumentată – referitoare la poetica romanului, cu observaţii pertinente la cea a romanului francez în sec. al XX-lea. Este cazul romanelor lui Marcel Proust şi, prin noua carte – Marguerite Yourcenar. Memoria identităţii (Editura Demiurg, Iaşi, 2007) – cele ale scriitoarei franceze, aceasta făcând parte din pleiada autorilor a căror operă a fost denumită generic de către critica literară noul roman francez.
Cum era şi firesc, în primele pagini ale studiului sunt abordate liniile directoare ale acestuia: relaţia autor – narator – personaj, problematica morţii, tragicul existenţei umane – aceste două teme frământând cugetul şi simţirea celor doi protagonişti – Hadrian şi Zénon – din romanele Memoriile lui Hadrian şi Piatra filozofală.
Exegetul îşi construieşte expozeul, plecând de la ideea că trama romanelor yourcenar-iene are la bază cunoaşterea. >>>>>Const. Miu>>>>>

An încheiat fructuos pentru scriitorul Ion Marin Almăjan. Noul său volum , are un titlu incitant, CA MIEREA , CA FIEREA- CUVANTUL, Editura , Excelsior, Timişoara, 2007.
Pornind chiar de la titlu, cartea trimite spre zona înţelepciunii şi a observaţiei subtile. Cum să percepi faţetele dulci -amărui ale cuvântului dacă nu le dezghioci până la miez? Asta o poate face desigur un scriitor înzestrat cu acuitatea şi puterea de a reinventa lumea unui cuvânt , a unei fraze sugestive şi pline de sensuri tangenţiale cu mişcarea vremilor în calendare.
Volumul în discuţie, tocmai asta împlineste *sensuri şi înţelesuri prin vremi* Cartea este prefaţată de o mărturie lămuritoare a scriitorului. închegând o carte despre vremuri şi oameni. în conexiune cu autorul.
Prima parte a volumului imortalizează decupaje de viaţă. artistică trăită de autor de-a lungul anilor. >>>>>Veronica Balaj>>>>>

Revista O CARTE PE ZI este in vacanta intre 24 Decembrie 2007 si 7 Ianuarie 2008 . Multumim tuturor celor care , in acest an de inceput , au citit mai frecvent ori mai rar publicatia noastra , aratand astfel ca tot ceea ce facem , cu efort , nu facem in zadar . Tuturor le dorim ani multi si buni , cu zile senine .

“LA MULTI ANI ! “

TOATE CRONICILE APARUTE PANA ACUM SE GASESC SI SE POT CITI >>>aici>>>>

Există o literatură a diasporei? Da! Cărţile multor autori răspândiţi pe toate meridianele globului, apărute până la această dată, o confirmă. În acest context se încadrează şi poeta Luminiţa Suse, stabilită de ani buni în îndepărtata Canadă. Cărţile ei: Anotimpul licuricilor (2001), Sacrificiul mirării (2002), Geometrii singulare (2003), Duminica inimii (2006) confirmă statutul de ambasadoare a scrisului românesc în ţara de adopţie, Canada, al Luminiţei Suse.
Pe lângă problemele cotidiene, poeta Luminiţa Suse are puterea să scrie cu o tenacitate şi punctualitate, demne de invidiat, fără a ieşi din canoanele fiorului poetic românesc. Impactul cu noua cultură face casă bună cu noile orientări ale liricii actuale, iar ca mărturie stă noua înfăţişare stilistică şi editorială a creaţiei poetei în volumul de faţă, de asemenea, harul de a scrie într-o manieră elegantă specific feminină, fiind capabilă să jaloneze un echilibru artistic interior, puternic influenţat de cultura autohtonă. >>>>>Aurel Pop>>>>>

Citind Cocosatul din muzeu, roman semnat de Petre Bucinschi si aparut la Ed. Transilvania Expres, Brasov, 2006, ai impresia unei, sa-i spunem, imersiuni intr-un Montparnasse sau intr-un Montmartre vitual unde salasluiesc toti marii artisti plastici din toate timpurile. Aici te poti intalni nu numai cu pictori demult raposati (Rembrandt, Rubens, Gaugain, Salvador Dali, Pierre Bonnard, Modigliani, Picasso fiind numai cativa dintre cei prezenti in paginile romanului) ci si cu personaje din tablourile acestora –viziuni consistente, viziuni ale trupului artistic care actioneaza in fiziologic, in trupul real, declansand dorinta. Dar despre ce fel de dorinta ne vorbeste Petre Bucinschi in romanul sau? Sa fie vorba oare doar de o simpla dorinta erotica, care esueaza intr-un onanism patetic? Sa lamurim putin lucrurile pentru cititorul care nu cunoaste romanul. Personajul principal, Seec Nolty, „ghid de muzeu, profesor si doctorand in arte, altfel ins cifotic din nastere, un soi de crab urias si biped, starnind insa, cu carapacea umflata in spate si, probabil, cu alte dimensiuni secrete, interese sexuale majore in latura femeiasca” (am citat din postfata lui A.I. Brumaru la acest roman), dezvolta o obsesie care are in centru o statuie din muzeul unde lucreaza ca ghid, numita Necunoscuta, masturbandu-se ori de cate ori are ocazia in fata acesteia. >>>>>Raul Popescu>>>>>

În “Cuvânt înainte”, Emil Şimăndan, coordonatorul şi revizorul ştiinţific al volumului “Evoluţia şi tipologia presei arădene - 1833-2002”, cu un Anuar al ziariştilor arădeni - 2005, spunea: “Iniţiativa de a scrie această carte (…) s-a născut din întâlnirea benefică a trei cercetători ştiinţifici (n.n. Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Şimăndan), cu toţii strâns legaţi de presa arădeană, dornici să pună la îndemâna tinerelor generaţii de intelectuali şi studenţi, dar şi altor categorii de cititori pasionaţi de trecutul presei locale, un volum-sinteză, multicultural, integrat în viaţa şi civilizaţia acestor meleaguri româneşti şi Central Europene”.
Să realizezi un asemenea volum, întins pe aproape 400 de pagini, nu este o muncă la îndemâna oricui. Această întreprindere a necesitat o muncă de 5 ani din partea celor trei ceercetători, pentru realizarea lucrării, fiind fişate “Peste 420 de titluri de publicaţii găsite în colecţia mai multor biblioteci judeţene, episcopale şi filiale ale Academiei Române, din Arad, Cluj-Napoca şi Timişoara, precum şi în unele colecţii particulare, ori fundaţii şi asociaţii legate implicit de mass-media arădeană scrisă şi vorbită”. >>>>>Sabin Bodea>>>>>

O lucrare de exegeză, care abordează hermeneutic opera lui Marin Sorescu cu accent pe “la Lilieci”, este cea semnată de Teodora Albu şi Emil Istocescu, intitulată “Marin Sorescu - La Lilieci - Exegeză. Deschidere hermeneutică”, Editura “Scrisul Românesc”, 2006.
Studiul celor doi profesori, unul din Braşov şi celălalt din Drăgăşani, oraşul lui Gib I. Mihăescu, s-au aplecat cu “Meticulozitate şi spirit ştiinţific”, (“Cuvând introductiv” de George Sorescu), asupra corpusului lirico-epic sorescian (“La Lilieci”), oferind celor interesaţi o lucrare de mari dimensiuni (303 p.) ce deschide o pagină nouă în lumea “arhetipală verosimilă cu mentalităţi, ocupaţii, credinţe caracteristice satului oltenesc patriarhal traumatizat însă de prefacerile nefaste cu care această lume se confruntă”.
Lucrarea este structurată în 14 capitole, abordând epopeea ca specie literară, sondând comparativ, asemănările şi deosebirile dintre Ion Budai-Deleanu şi Marin Sorescu, conti-nuând cu caracterul epopeic al volumelor intitulate “La Lilieci”, epopee a universului rural “în literatura română”, care a fost definită, începând cu anul 1973, când apărea primul volum, “o monografie artistică a satului”. >>>>>Al. Florin Ţene>>>>>

„Prăpastia atunci e cea mai ameţitoare, când privim în noi înşine.”
Ne aflăm în faţa unei parabole istorice ce pune accent pe dimensiunea cea veşnic stârnitoare de semnificaţii mistice, dimensiunea biblică.
Autorul ei, Ottó Szombati-Gille, după ce şi-a dăruit aproape întreaga activitate regizorală Teatrului de Stat din Oradea, devenit a doua casă a existenţei sale pământene, o dată cu ieşirea la pensie s-a consacrat, cu o pasiune tinerească şi cu rezultate demne de toată stima, creaţiei literare. A publicat poezie, proză, eseuri, aforisme şi, bine-nţeles, piese de teatru. Ultima sa operă, cea de care ne ocupăm, stârneşte, fără a epata, spiritele la contemplare, transferând parcă personajelor parte din personalitatea sa, aflată într-un freamăt ancestral.
A treia tablă de piatră reuşeşte să surprindă cititorul şi, cu siguranţă, spectatorul cu noi semnificaţii ale tainelor Cărţii Cărţilor, ale misterelor ce-au ademenit mulţi tălmăcitori de-a lungul vremii. Altfel spus, această piesă reprezintă o nouă viziune, deloc banală, a unui fragment cunoscut, recunoscut şi polemizat adesea, din Vechiul Testament. >>>>>Daniela Gîfu>>>>>

“Îmi apare în vis, se aşează pe-un scaun/ în colţul odăii/ şi mă priveşte dormind./ Ţine mâinile împreunate în poală./ E fata din port care mânca smochine./ Regret că n-am cunoscut-o ieri/ aveam prilejul/ i-aş fi vorbit despre arta mea/ dar ieri, ce-nseamnă ieri?/ Acum păşeşte spre masă/ şi-mi răsfoieşte hârtiile;/ sprâncenele-i sunt ca doi cocori;/ uimiţi că cel ce doarme/ i-a dedicat o poezie reală.” (În vis) O poezie ce provine dintr-o simţire vibrantă, atentă la priveliştile amintirii, la mişcările delicate ale celuilalt, simţire echilibrată, nu lipsită de o anume tensiune a regretului. Poetul băcăuan Ovidiu Genaru se distinge în aceste “Flori de câmp” în ineditele ipostaze ale comunicării, procedând fie ca un “caligraf” dezinvolt, fie ca un “gravor” subtil dar interesant. Iată un tablou în plină mişcare a sufletului susţinută prin funcţia privirii şi atingerea ambiguităţii: “Se căsătorea Z. şi m-a invitat şi pe mine la cununie./ “Vino, mă imploră, dar să fii discret”:/ Îmi găsesc un loc tăinuit, după uşă,/ în umbră;/ acolo stau/ cei cu mâna întinsă, cerşetorii şi orbii./ Nu m-a văzut nimeni, o, nesăbuinţă a femeilor măritate!/  >>>>>Victor Sterom>>>>>

Poezia religioasă românească. Eseu monografic este o lucrare interesantă şi atractivă scrisă de Maria-Daniela Pănăzan, apărută la Editura Reîntregirea Alba Iulia 2006. Beneficiind de un Cuvânt înainte al Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia, autoarea meditează pe marginea poeziei religioase româneşti, fiind convinsă că poetul „este un purtător al unui mesaj înalt în istorie, un mărturisitor al logosului”, după cum afirma poetul imnelor româneşti, Ioan Alexandru.
Maria-Daniela Pănăzan este autoarea a trei volume de versuri: Dor de acasă (2003), Psalmodiere Iubirii (2004) şi Poeme de Iubire (2005), adevărate reverberaţii ale sacrului, conform aprecierilor din studiul „Un eseu monografic despre poezia religioasă românească” semnat de Ion Buzaşi. Studiul de faţă trece în revistă pe marii autori canonici precum: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Magda Isanos, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, ion Pillat, Şt. A. Doinaş, care au scris şi poezie religioasă dar şi pe poeţii creatori de poezie imnică liturgică: Traian Dorz, Costache Ioanid, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Valeriu Anania, Daniel Turcea, Lidia Stăniloae, Zorica Laţcu-Teodosia. >>>>>Constantin Mănuţă>>>>>

„Vocea celestă îi destăinuie marele secret misiunea de-a reteza nelegiuirea lumii.”
Poezia românească, iată, cunoaşte după anii ‘90 o adevărată erupţie metaforică născută poate şi din teama unui sistem viciat de a lăsa să se exprime liber vocile unor viziuni melancolice. Parcurgând filele prezentului volum de poezii, Jocul flăcărilor umbrelor, ajungi să-ţi accepţi identitatea, făcându-te complice „cu şiretenia cerşetorului” condamnat înainte de a fi înţeles.
Zeno Ghiţulescu, dând frâu liber întristării sale interioare, acumulată peste ani, reuşeşte să o transpună în versuri cu eleganţă, rămânând totuşi leal companiei propriei sale cugetări. Este un fin observator al vieţii, spusa sa poetică desprinzându-se, nu fără tonalităţi veninoase, din dorinţa omului de a afla „de aparţine lutului ori duhului”.
Găseşti pe parcursul său liric nuanţe deşteptătoare, lipsite de aroganţă, nu în dorinţa de a şoca, ci – mai de grabă – de a trezi spiritele inerte la realitatea „de dincolo de vrutul frânt de temniţa de vise”. >>>>>Daniela Gîfu>>>>>

Pentru vorbitorii de limba romana de astazi, oriunde s-ar afla ei , ceea ce a indraznit IOAN ADAM si anume ,sa decupeze istorii stravechi din secretele rostirii romanesti ,depozitate in proverbe ,locutiuni sau expresii folosite si in prezent ,ar putea fi considerat o adevarata aventura printre mentalitati ,mitologii ,etimologii…In realitate este o riguroasa cercetare stiintifica ,de talie academica.Autorul a alcatuit astfel “POVESTEA VORBELOR”o noua si excelenta -Carte de neuitare - in descifrarea intelesurilor din lumea cuvantului.Ea apare intr-o perioada in care asistam la degradarea limbii romane ,careia i s-a adaugat vulgaritatea unor expresii ,care (pentru o parte din tineri ) in optica prof.univ.Eugen Negrici a devenit “oralitate despletita,agramata,angrenata spre ruina limbii romane ,schimbandu-i accentul.Tarcul celor 300 de cuvinte din limba de lemn a ajuns la 150 de cuvinte incapabile,ce nasc victoria falsei comunicari de pe SMS-uri”.
De aceea ,poate si autorul,profesor universitar si el,realizatorul de radio mereu bine informat pentru emisiuni culturale de profil,dupa o cercetare interdisciplinara timp de 10 ani ,a simtit nevoia sa scoata la suprafata frumusetea limbii romane ,culegand expresii cu intelesuri fabuloase ,cu anume vechime,ce vin din” istoria secreta ” a romanilor. >>>>>Elisabeta Iosif>>>>>

Cartea profesorului Dan Brudascu , Octavian Goga – traduceri din poezia universală, este, fără nicio exagerare, o carte pe care istoria literaturii române o aştepta de multă vreme şi, în acelaşi timp, o cvasi-premieră – nemaipunând la socoteală faptul că, prin paginile ei, pe de o parte, se corectează nişte greşeli de istorie literară (cazul scriitorului Kiss Josef, considerat de I.Dodu Bălan şi Al. Piru, german, când el, de fapt, este născut la Mezöcsad-Ungaria şi mort la Budapesta…), pe de altă parte, fiind o lucrare care conţine, în partea ei primă, o subtilă, dar fermă polemică, dusă cu detractorii şi minimalizatorii lui Goga, fie ei maghiari sau români (autorul dovedind un desăvârşit spirit de fair play, atunci când cei care intră “în arenă” sunt de bună-credinţă – precum e cazul lui Samuel Domokos, cel mai echilibrat dintre harmeneuţii maghiari ai operei lui Goga).
Este şi o carte necesară – pentru că toată lumea din România ştie numele unor mari traducători români, precum “Iosif Vulcan, George Coşbuc, I.U.Soricu, Ion Chinezul, Lucian Blaga, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu şi alţii”(…şir alcătuit de însuşi Dan Brudaşcu - >>>>>Adrian Botez>>>>>

Cum ar proceda criticul, istoricul literar, gânditorul, în fine dascălul inspirat de litere dacă ar alege, aşa-zicând sub presiunea conştiinţei teoretice, lucrarea prozei, optând de exemplu pentru eminenţa romanului ? Ce ar alege el ca drum de travaliu, prin urmare (ca să evoc etimologia), ca metodă, ca stil, ca proceduri scriiturale ? Întrebarea şi-au pus-o, între alţii, în literatura română G.Călinescu şi Garabet Ibrăileanu, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu şi Mircea Eliade. De curând, iată, şi Mircea Tomuş, autor deocamdată al unui prim volum (Aripile demonului, Editura Limes, Cluj-Napoca 2007) dintr-un, cum e de aşteptat, impozant roman consacrat - însă în latură,aşa-zicând, psihoistorică - fiinţei româneşti; fireşte, într-o epocă a acesteia de plenitudine şi, poate, de isprăvire în modernitate (vezi în caz dezmembrarea forţată, prin dictat politic, în 1940, a statului unitar român, o agresiune totdeodată împotriva statutului identitar naţional). De regulă, istoricul şi dascălul aleg reconstituirea documentară (şi într-o măsură Mircea Tomuş chiar procedează în chipul acesta) pe care ar transforma-o, sub privirea de sus, deja enigmatică, a stilului, în scriitură literară – metamorfoza istoriei în literatură. >>>>>A.I. Brumaru>>>>>

Motto:
“Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti”
(C. Buzea)
Dintr-un capăt de ţară, de “pe Argeş în jos”, tocmai din cetatea Târgoviştei, o prietenă mi-a trimis un volum de “Poezii” ale tinerei Ana Baity, pe care o cunoscusem în vara anului 2003 la Arbănaşi, într-o tabără de creaţie condusă de domnul profesor Tudor Opriş. Citind prima pagină a volumului, prezentarea doamnei profesor Alina Vresgo, am crezut că e vorba despre o altă persoană decât cea pe care o cunoscusem eu si care nu se “exprima în versuri” si nici comunicativă nu era, ba aş zice chiar dimpotrivă, introvertită, trăind intens, dar în universul ei intim, în lumea sferei poetice, aş zice eu, de unde cobora printre noi, muritorii cu mers diafan şi paşi timizi fără să iasă în faţă, ci discret, să stea în umbră şi să viseze la “alea, alea”, jocurile ei metaforice. >>>>>Maria Vaida>>>>>

„MAGAZIN ISTORIC - număr special CRAIOVA” a fost realizat de Editura ALMA în colaborare cu Fundaţia Culturală Magazin Istoric şi Direcţia pentru Cultură Dolj şi a fost lansat de curând în Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă din Craiova.
Numărul special al Magazinului Istoric păstrează dimensiunile revistei Magazin Istoric (publicaţie lunară de cultură istorică), ce apare la Bucureşti, şi are structura unei cărţi cu 96 de pagini plus 16 planşe color.
„Această ediţie dedicată Olteniei s-a născut din visul inginerului Alexandru Manda, manager al Imprimeriei şi Editurii ALMA din Craiova, mare iubitor de istorie şi demnitate naţională. Prin eforturile sale s-au coagulat textele celor ce au contribuit la acest număr special”, spune Dan Lupescu, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură Dolj (pag. 4).
Cartea cuprinde obiectivele principale încărcate de istorie ale Craiovei şi câteva personalităţi de marcă ale Olteniei. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>

“Conjugand fericit, la modul pasional, cecetarea de teren cu parcurgerea literaturii de specialitate, fisata acribios, sotii Costinean au purces la o lucrare vital-necesara. Din dragoste pentru tinut, investigand o zona mai putin studiata din raionul Storojinet, autorii au lansat - in anii 1990 - un proiect ambitios. Ceea ce initial se dorea o solida teza de doctorat a devenit, prin disparitia profesorului Stefan Costinean ( m.2002), o carte-decupaj despre o zona etnografica de pe Valea Siretului, cu specific romanesc. O prima sinteza tematica, posibila prin stradaniile Doamnei Victoria Costinean care, iata, infrangand potrivniciile duce mai departe, cu tenacitate, stafeta. Veti regasi aici si pagini publicate in Glasul Bucovinei, Analele Bucovinei, Septentrion, Concordia ori Folclor din Tara Fagilor, investigand o zona de interferenta. Fiindca Bucovina este azi un mozaic etnic. Si cartea de fata ofera multe informatii privind toponimia, ocupatiile, cadrul geografic si istoric, cu interes special pentru conservarea limbii, a traditiei populare, a rolului bisericii in acest efort identitar, deseori primejduit. >>>>>Adrian Dinu Rachieru>>>>>

După volumele de versuri Fiul soarelui (1975) şi Mai mult de cât cuprinde ochiul (1988), Virgil Dumitrescu reintră în viaţa literară cu cartea Iulie patru (Ed. Aius, Craiova, 1998). De fapt, revine în atenţia criticii şi a publicului iubitor de poezie, pentru că el este mereu prezent în lumea literară prin natura profesiei sale, aceea de ziarist.
Spaţiul predilect al poetului oltean este acela al câmpiei, în care vede umbra întâmplării; semnul trecerii este ca o dezlipire de lume, iar lumina se pierde în somnul ierbii. Stând la gurile fluviului, i se pare că se revarsă el însuşi, „clavecin pe apa vremii” ce mângâie „şi ploi şi vânt”.
Deşi ochiul îi alunecă suprarealist, el percepe, cu o sensibilitate lirică personală, imagini nostalgice („ziua mi-o trăgeam pe seceri şi pe coasă”, p. 31) şi se confruntă permanent cu impresia de călător, ce se depărtează de propria cădere, cu pasul pe o „scară de vânt”. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>

Într-o lume care adoră fotbalul, politica şi moda, iată că apare un jurnalist ca debutant cu o carte de filosofie, ca dovadă certă a reflexivităţii fiinţei umane, a întrebărilor ce ne mistuie despre tainele Universului, ale Fiinţei, ale Istoriei şi Adevărului. Jurnalistul Ştefan Nemecsek debutează cu volumul Controverse filosofice, Ed. Realitatea Românească, Vulcan, 2006. Cartea este structurată în mod insolit : prima parte( fără a se numi astfel) cuprinde şase capitole de filosofie, partea a doua cuprinde presa Văii Jiului după 1989, precum şi câteva eseuri despre credinţă, libertate, atitudine a diaristului în lumea contemporană, deci, cum ar spune Camil Petrescu: „E tot filosofie!”
Primul capitol al primei părţi urmăreşte cronologic evoluţia unor idei ale gândirii filosofice din antichitate şi până în contemporaneitate, începând cu vechii greci, continuând cu perioada medievală, apoi modernă şi contemporană.Autorul este preocupat mai ales de aspectele sociale ale determinismului şi indeterminismului filosofic, aceasta ca o consecinţă a profesiei sale de jurnalist, cu ochiul bine fixat pe aspectele vieţii cotidiene, pe omul meditativ contemporan, acea „trestie gânditoare”, ca să folosesc o sintagmă filosofică.Capitolul are opt titluri ca surse bibliografice dintre care amintim pe Aristotel, Platon, Kant şi Hegel. >>>>>Maria Vaida>>>>>

Cartea lansata recent de Adrian Dinu Rachieru “Cei doi Hagi “, editata la Editura “Augusta” din Timisoara, nu este o surpriza.Temutul critic literar cocheteaza des cu lumea sportului, Domnia Sa fiind un microbist inversunat.Daca nu renunta la tenis, nu va renunta niciodata la aceasta lume a “mingii rotunde” pe care o “simte” pe teren sau in rubricile unor ziare.
Plecand de la “drama lui Hagi” , pe “la masa bogatilor” sau printr-un “carusel polist”, aducandu-l “cu picioarele pe pamant”cartea in sine face o radiografie cu un alt “Hagi, cel din oglinda “.
Ce-ar spune Hagi? “Regret , dar n-a iesit”.Si , totusi, Hagi, ramane doar un mare fotbalist.
Autorul isi rezuma cartea astfel : “Adevarul e ca media l-a imbolnavit pe Hagi. Uns “rege”, marele fotbalist (devenit legenda) s-a crezut, peste noapte, si mare antrenor. Or, Hagi-antrenorul lupta cu statuia jucatorului cu acelasi nume. >>>>>Mariana Gurza>>>>>

Cu o vatră cuibărită în el, cu ochii deschişi „pentru toate culorile lumii/ şi visând doar culoare”, poetul şi, înainte de toate, pictorul Nicolae Truţă, din Slatina, îşi strânge toate frunzele, pe care sunt scrise vise şi trăiri, într-o bibliotecă numită Discurs în catedrala ierbii (Editura Scribul, Slatina, 1998).
Pornind de la blazonul familiei, care este, în opinia autorului, opinca tatălui, şi continuând cu zâmbetul ţăranului, ce începe de la rădăcina firului de iarbă, Nicolae Truţă ştie că roata nu înseamnă numai mers înainte. Roata înseamnă o învârtire la nesfârşit înainte şi/sau înapoi, adică, altfel spus, o muncă asiduă, dacă ne referim la un om de cultură sau de artă, de talent.
Cu o răbdare a pietrei spălată de trecerea apelor, poetul încearcă, şi reuşeşte, să construiască un muzeu, unde expune umbre: pe tavan pune umbra lui Brâncuşi, ca o coloană a infinitului, iar pe peretele „în care soarele/ e statornic” pune umbra lui Eminescu.
Muzeul este chiar „odaia de la drum” din casa părintească, în care gutuile „coapte în sân” răspândesc lumină aurie. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>

Au început doi…A rămas doar unul, în competiţia maratonului cultural vrâncean: seria Scriitori vrânceni contemporani… În anii 2005, respectiv 2006 – monografiile care începeau epopeea călinesciană a depănării istorice a marilor/definitoriilor creaţii vrâncene (dintru “modernitatea” istoriei literare…) purtau semnătura a doi argonauţi: ALEXANDRU DEŞLIU şi MIRCEA DINUTZ. Primul s-a dus să-i furnizeze, din ceruri, celui de-al doilea, revelaţii, informaţii secret-celeste, indicii despre Lâna de Aur a Revelaţiei Harice şi Axiologice – şi să-i insufle curaj – căci numai un curaj nebunesc, donquijotesc, îţi trebuie, pentru a începe, dar, mai ales, pentru a continua… – adică, pentru a te lua în serios, în legătură cu această intreprindere utopică (cel puţin pentru zilele noastre, dominate de anti-cultură…): istoria literaturii române, prin istoria literaturii vrâncene…
Da, începând din această vară neagră, profesorul şi criticul MIRCEA DINUTZ a rămas singur să înfrunte ISTORIA UNEI LITERATURI PUTERNICE, HARICE ŞI HIPER-ABUNDENTE…Dumnezeu şi ALEXANDRU DEŞLIU, de-acolo, de la Cenaclul Celest, i-au dat splendida nebunie a impulsului de a continua!!! >>>>>Adrian Botez>>>>>

„Sunt străvezie. Priveşte prin sâni înăuntru: ochelari de eclipsă. Ce vezi? Lăcuste încordează iarba. Părul meu e acolo crucificat.“ Poem? Sau fragmente indisctinte dintr-un spectacol teatral? Poate si unul si altul într-o fuziune insolită de frondă. Farmecul prinde contur în materia lexicală şi în abilitatea frazării mai mult epică decât poetică. Şi, totuşi, creaţia lui Augustin loan nu se oferă lectorului la modul facil şi direct, ci, numai în urma unui’travaliu intelectual şi, mai ales, a unei iniţieri. Textele din acest volum sugerează starea scenariului într-o formă echilibrată, pulsând energii persuasive care au menirea să se rupă în varii pasaje dramatice. Zbuciumul fiinţei stă nerăbdător să se topească în firele nevăzute ale întregului spectacol.
Cred că nu greşesc prea mult spunând că o astfel de spunere în poem – proză – teatru are caracteristică o notă de hilaritate şi bufonerie, punând incoerenţa si ambiguitatea în raport direci cu tumultul afectiv.
„Ceva lunecos. Amprentele îmi rămân. Cineva s-a ascuns în coloana de apă. Cuiva chipul îi rămâne impregnant în pânză. Cândva am pus-o în locul oglinzii, căci semănăm. La nordul muşchilor biceps şi triceps îmi creşte muşchi şi iarbă din subţiori. O flutur să pară că am altceva decât mâini“, (pag. 37). >>>>>Victor Sterom>>>>>

Numele Maiei Cristea-Vieru, îmi era cunoscut din presa literară, bucuria de-a o cunoaşte personal am avut-o în această toamnă, cu ocazia unor manifestări ce au avut loc la Satu Mare, prilej de a schimba câteva opinii despre literatura diasporei, convins că, soarta scriitorului aflat printre străini îi este cunoscută întrucât distinsa doamnă Maia Cristea-Vieru trăieşte de o bună perioadă de timp în Canada.
Dintr-un interviu acordat cu ocazia întâlnirii noastre am descoperit că, doamna Maia Cristea-Vieru a călătorit mult prin lume având prilejul să facă cunoscut preocupările sale în domneniul artei şi literaturii şi să cunoască multe personalităţii ale culturii şi artei universale, fiind o adevarată ambasadoare a culturii neamului românesc.
Scriitoarea canadiană de origine română, autoare a mai multor cărţii: “Miliţa Pătraşcu sau modernitatea clasicului” (1982), “Sculptura feminină interbelică” (1999), urmate de alte câteva cărţi de poezie: “Reverberaţii”(2001), “Euritmii” (2003), “Endorfine” (2004), “In Dainth colours” (2005) şi alte cărţi prin care şi-a adus contribuţia la cunoaşterea culturii celor două popoare, prin traducerea unor autori canadieni şi români. >>>>>Aurel Pop>>>>>

„Sunt în mâna Ta, precum lutul/ în mâna olarului –l o lucrare înşelătoare”. Prin aceste versuri am pătruns în vieţuirea semnului unei semantici deschisă – aici – spre inefabil. Traseele lui fizice se compun din simboluri, parabole şi metafore întru împlinirea poeziei elegante, subtile care lasă – totuşi – inevitabil urme în aerul populat de umbrele celebre ale oraşului Buşteni acolo unde scriitoarea Marta Bărbulescu îşi află şi îşi întreţine etic şi estetic conştiinţa creaţiei de peste o jumătate de veac. Toată creaţia poetică a acestei frumoase doamne a poeziei moderne şi contemporane, este un monolog interior. Poeta vorbeşte cu ea însăşi prin gesturi mărturisitoare, cuvântul fiindu-i transfigurarea ce precede tăcerea – deci – vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa unei persoane imaginare şi doar prin poem acea persoană capătă identitate.
Freamătul ori fervoarea sentimentelor este decantat(ă) într-o gândire de-a dreptul profundă, conturând puterea trăirilor, sinceritatea fiind calitatea obsesivă, structurală, exprimată în versuri sugestiv articulate. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Recent, ADINA A. ENĂCHESCU a semnat cea de-a cinsprezecea carte: „POEMELE ANOTIMPURILOR”, o interesantă şi originală metaforă a vieţii responsabil simţită şi responsabil (fără vane orgolii!) trăită.
Succesiunea monumentală şi impresionantă a celor patru anotimpuri, care de mii şi mii de ani însoţeşte, îndemnând la meditaţie omenirea, se regăseşte cu largi vibraţii în fiecare individ sensibil, conştient de rostul său în univers. TEMA volumului, aşadar, este VIAŢA iar IDEEA, în ciuda vicisitudinilor existenţiale, este că trebuie intens trăită „clipa ce repede ce ni s-a dat” în spirit coşbucian: „viaţa-i datorie grea…”
În prefaţă, editorul, Profesorul Universitar doctor Marcel Crihană, imaginându-şi o anchetă cu tema „De ce şi de când scrieţi”, realizează un subtil profil al scriitoarei răsărite acum şapte decenii în Tâlvâci-Vâlcea. De fapt, şi-n acest volum închinat memoriei tatălui ei, Alexandru T. Enăchescu, de la naşterea căruia (1905) se împlinesc 100 de ani şi alături de care a semnat prima carte (Cântecele noastre), >>>>>Augustin Macarie>>>>>

Debutul lui Dan Minoiu în poezie cu volumul: „Scrisoare din anonimat“ oferă cititorilor – în linia cla­sică a spunerii – o nuanţă particularizată, într-un dis­curs liric perseverent pe un traseu al meditaţiei…
Cu o sumă de motive lirice precum: sentimentul erotic, întâmplări din cotidian, frag­mente biografice, poemul ajunge să rezide în relativizare si atitudine spre identitate. Poetul se lasă condus în voia circumstanţelor de tot felul „cântând“ în spiritul tradiţiei afectiv şi relativ care îi îngă­duie revelarea mult râvnitei mărci de personalitate.
În realitatea mereu credi­bilă şi verosimilă a textului poetic, putem descifra aerul – aproape exploziv – ca fiind emanaţia unei fiinţe iubitoare, care foloseşte în orizontul propriu temperaturile înalte ca pe un consecvent şi per­suasiv vulcan lăuntric întru intuibilul transfer de energie afectivă (căldură sufletească) în energie reflexivă şi atitudinală. Interogaţia dincolo de aparenţe intră în lumea conotaţiilor, oferindu-i semnificaţiei contrare realităţi pe care le-aş numi însingurări cu ritmuri desprinse dintr-o „romanţă“ simbolică, a la loan Minulescu. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Cele şase Exerciţii surrealiste din închiderea volumului de debut al Ioanei Gherman (prin tată, remarcabilul cărturar braşovean Mircea Gherman, e strănepoata Mureşenilor) dau seama de o direcţie încă fertilă, deşi tratată cu discreţie, din literatura contemporană -, definitorie însă, în parte, şi pentru prestaţia lirică a autoarei. Ce comunică aşadar, astăzi, într-o reţetă laconică, suprarealismul? Să citim mai întâi episodul Nr.1 al exerciţiilor: „Creştem fără să ne vedem umbrele/Înghiţiţi de valurile spulberate/În subtilul peren al celui din urmă gând./Şi tot aşa am scrâşnit şi am adunat/Şi am simţit un tot lipsit de-nceput./Cum s-ar putea să schimb eu faţa aceasta/Fără să-mi fie frig şi fără să încetez să/Absorb un abur de viaţă…/Tu nu ai crezut că voi veni pe cărare/Şi ai adunat în căuş de plumb/O clipă de respiraţie/Cocoşată în spatele unui vis inerent.” În canonul bretonian, acela de început, se vorbea, cum se ştie, de automatismul psihic, care era, cel puţin în poetică, „un joc dezinteresat al gândirii”, ce s-ar desfăşura adică fără respectarea unui regulament interior – prin urmare, o emancipare de sub porunca raţională. >>>>>A.I. Brumaru>>>>>

„La început n-a fost cuvântul ci fiindul – nesfârşirea esenţei.”
Când parcurgi astfel de versuri, eşti cuprins de o stare tainică şi vrei să afli cu adevărat sensul mesajului expus.
Încă de la primele pagini ale volumului de poezii Metaintarsii, autorul – deja consacrat ca un poet de o fineţe aparte – Virgil Bulat trezeşte dorinţa de înţelegere aprinsă a sinelui spiritual.
Metaintarsii ne oferă o imagine poetică a vieţii telurice, însoţită adesea de deziluzii şi trădări interioare, care contrabalansează decenţa şi curăţia vieţii edenice spre care tânjim, dar puţini ne avântăm a o înţelege şi a cuteza spre ea.
A te exprima coerent în versuri demonstrează o necontenită confruntare mentală şi spirituală ce deschide calea de comunicare cu dumnezeirea.
Şi cum călătoria vieţii este însoţită de prezenţa duhurilor, Virgil Bulat nu poate trece nepăsător şi reuşeşte să pună pe hârtie parte din frământările sale.
Poezia de faţă, departe de a fi una uşor digerabilă, sfârşeşte prin a stârni fiecărui îndrăzneţ de mesaje metaforice, să încerce a decodifica sensul simţurilor puse în versuri.
Râvnind cu ardoare, pe tot parcursul existenţei sale, în a descifra metasensul plăsmuirii, poetul reuşeşte să creioneze, în mod inegalabil, firescul. >>>>>Daniela Gîfu>>>>>

Într-un an literar mai puţin norocos în ceea ce priveşte poezia, Geta Adam pune pe masa lectorului volumul de poezie intitulat Mimetic (Editura Brumar, Timişoara, 2006). Dorinţa vădită a autoarei este aceea de a demonstra că poezia adevărată există însă depinde de interesele celor care o promovează. Nici unul dintre poemele acestei cărţi nu trădează faptul că avem în faţă un volum de debut. Totuşi, subtilitatea ultimei fraze din mica prezentare făcută de criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu pe ultima copertă e binevenită: „Nu un volum norocos, ci o foarte bună aşezare în literatura actuală anunţă acest volum al Georgetei Adam”.
Mimetic este o carte unitară în care autoarea îşi construieşte poemele cu suficientă siguranţă de sine. Mitul oglinzii, mitul fântânii, mitul pietrei, mitul cercului şi nu în ultimul rând mitul popular Drăgaica, fac din acest volum unul dintre cele mai interesante volume de debut în poezie din ultima vreme însă depinde aşa cum spuneam mai devreme de cine şi cum îl citeşte, şi de ce nu şi de interesul celor care au posibilitatea de a impune un autor sau altul. >>>>>Niculina Oprea>>>>>

Pentru vorbitorii de limba romana de astazi, oriunde s-ar afla ei , ceea ce a indraznit IOAN ADAM si anume ,sa decupeze istorii stravechi din secretele rostirii romanesti ,depozitate in proverbe ,locutiuni sau expresii folosite si in prezent ,ar putea fi considerat o adevarata aventura printre mentalitati ,mitologii ,etimologii…In realitate este o riguroasa cercetare stiintifica ,de talie academica.Autorul a alcatuit astfel “POVESTEA VORBELOR”o noua si excelenta -Carte de neuitare - in descifrarea intelesurilor din lumea cuvantului.Ea apare intr-o perioada in care asistam la degradarea limbii romane ,careia i s-a adaugat vulgaritatea unor expresii ,care (pentru o parte din tineri ) in optica prof.univ. Eugen Negrici a devenit “oralitate despletita,agramata,angrenata spre ruina limbii romane ,schimbandu-i accentul.Tarcul celor 300 de cuvinte din limba de lemn a ajuns la 150 de cuvinte incapabile,ce nasc victoria falsei comunicari de pe SMS-uri”. >>>>>Elisabeta Iosif>>>>>

Lucrările semnate de Ion Zamfirescu şi apărute în 1942 (Orizonturi filosofice – Idei, Oameni, Probleme de cultură; Destinul Personalităţii – Contribuţii la cunoaşterea omului şi a culturii contemporane) au fost reeditate de curând la Editura ALMA, din Craiova, sub îngrijirea profesorului universitar Marin Diaconu, cu titlul de Scrieri filosofice – vol. I şi II.
Cărţile se circumscriu, ca problematică, filosofiei culturii, ele reprezentând „o serie de conferinţe, studii, comunicări, referate, dări de seamă şi articole de revistă”. Au fost scrise în perioada când Ion Zamfirescu se pregătea pentru concursul care avea să-i confere primul grad universitar, acela de titular al conferinţei de filosofia culturii şi filosofia istoriei la Universitatea din Bucureşti, disciplină al cărei titular, la Cluj, era Lucian Blaga. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>

Volumul de versuri al lui Mircea Tutilă, Poezii (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005) reuneşte între coperte două plachete publicate anterior (Câmpia învinsă – 1995 şi Trecerea clipei – 1997), alte 21 de poeme, sub titlul Parfum de măr, precum şi o Addenda cu alte 5 creaţii.
Despre plachetele mai sus menţionate s-au exprimat în termeni complezenţi câţiva condeieri, în revista Viaţa armatei sau ziarul Observatorul militar. Nimic rău în asta, dar fără girul unor critici literari, Mircea Tutilă riscă să alunece spre un soi de automulţumire, fără a avea certitudinea că scrierile sale poartă amprenta unui poet aflat în căutarea sinelui artistic. >>>>>Const. Miu>>>>>

Prin vârstă, mai degrabă însă prin promoţie (prin generaţia de creaţie, dacă vrem), Laurenţiu-Ciprian Tudor ( el a debutat, îmi amintesc bine, în 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouăzecismului, douămiismului, fracturismului şcl: nepăsarea la ideistică, sfidarea conştiinţei teoretice, amputarea, ca să zic aşa, a organului metafizic (unii am auzit că jubilează obraznic la această carenţă), absenţe înlocuite, de regulă, de mistica abluţiei în sordidul cotidianului ar fi, între altele, însuşirile acestor confrerii; şi s-ar mai adăuga, dacă suntem atenţi, deopotrivă lipsa organului pentru cultură, aceasta reducându-se la aceştia, ca la epileptici, pe spaţiu îngust, de exemplu la încropirile grupusculelor sau cislei. Din contra însă, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurenţiu-Ciprian Tudor nu a evitat întâlnirea cu conceptualul, îl va reafirma totuşi numai după o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemător, deci, că acelea îi vor subţia sau amplifica enigmele, că, mai departe, în ele s-ar mai şi putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile şi îngerii, e convins de pildă poetul, suferind ca orişice vieţuitoare de o sudoare mai mult sau mai puţin diafană, iar în cosmos, privind-o, galaxia ni se va arăta câteodată ca o albastră maioneză. >>>>>A.I. Brumaru>>>>>

În muzicalitatea lor, versurile din cel de-al şaselea volum de poezii au coerenţă şi limpezime bine conotate, scrise într-o corectitudine prozodică şi o cuminţenie a imaginaţiei de factură romanţioasă. Ele atrag un zbor înalt al intuiţiei şi, prin urmare, o creştere a expresi­vităţii poetice. Aşadar, o febră vizitată de o voce autentică şi tremurătoare, animă aceste poezii narcisiste, afectate nos­talgic. Poeta ploiesteană Daniela Sperlea îşi aşează amprenta în amintirea unor întâmplări, medi­taţii si reflexivităţi.
„Nu lăsa secunda imagi­naţiei/ Priveşte cum un fluture patinează/ în acvariul de vise/ Joacă zaruri pe pariuri/ Câştigă o umbră/ Cine se duce să picteze lumina/ Să ia un fir de păr din copac/ Să lege/ Un mănunchi de iluzii“… (Comedia fluturilor). Daniela Sperlea scrie – şi în acest volum – cum a scris şi în precedentele sale cărţi – o poezie a inimii. Ea nu caută cuvintele ci le trăieşte intens pe fiecare în parte, de parcă ar iubi flăcările unui dor la umbra căro­ra îsi află eterna iubire. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Ca orice lucrare aplicată asupra “politichiei” (româneşti ori de aiurea), cartea lui Florin Paraschiv, conţinând articole şi meditaţii de prin 1990 şi până în 2001 (România în disperare temperată, 2001, Editura Zedax-Focşani) - ar trebui să apară, azi, 2004, ca un material desuet, cel mult bun de arhivat. Pentru că totul este meschin şi futil , în politica actuală - nici un gest de anvergură, cu valenţă sacrală şi rezonanţă peste vremi, fie chiar şi tragică(cel mult gesturi imunde, scatologice, piţigăiate, de mahala şi talcioc). Dar valoarea unei cărţi depinde de autor, nu de “tema inspiraţiei”. Şi autorul este un spirit de maxim rafinament intelectual - un amplu meditator şi un bine-cuvântător( a numi bine, în sens mitic, înseamnă a stăpâni esenţial, dobândind valenţe ameliorative asupra realităţii), pe ruinele lumii contemporane(peste care cresc nucleele viitoarelor crânguri mistic-explozive ale lui Apollon-zeul profet şi săgetător) . Nu doar investigator-scormonitor - ci şi descântător-încântător, prin Logos magic. >>>>>Adrian Botez>>>>>

„Dincolo de suferinţă, Arabela Nenciu realizează un volum de versuri în buna tradiţie a liricii româneşti“. (Mihail I. Vlad). Iar Victor Davidoiu notează: „Născută într-o familie de intelectuali la 15 iulie 1976 Arabela Nenciu a intrat încă din copilărie, în universul mirific al poeziei, scriind primele versuri la zece ani, după care urmează exerciţiul ludic al armonizării cuvintelor“.
Tânăra poetă Arabela Nenciu îşi propune în această carte de debut editorial investigarea lumii din preajma sufletului ei, precum şi a micilor şi-a marilor întâmplări diurne văzute în esenţa lor miraculoasă. Cu alte cuvinte, autoarea – prin tot ce are ea mai deosebit – structural ori caracteristic – captează eventualul cititor – mai ales – prin sinceritatea confesiunilor meditative, dar şi prin patosul sugestiv şi fluiditatea expresiei poetice. Astfel, Arabela Nenciu creează o lirică feminină a universului intim: visele, speranţele, bucuriile, aşteptările alternând într-un tot reconfortant şi terapeutic, din adâncă umanitate. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Sper să fi detectat dintru început tema acestei cărţi.
Cel ce a bătut pământul în lung şi-n lat având ca suport de susţinere apa capătă obligatoriu obsesia diluviilor biblice, a potopului, a apei ca izvor al vieţii, ca leagăn al morţii şi liman al poezii.
Volumul de poezii ÎN RAI PRIETENE TOTUL ESTE PERFECT demonstrează cum n u se poate mai bine ce experienţe de cunoaştere capătă cel care legănat de necuprinsul apei doreşte raiul, care este pământul pe acre totul este perfect ca ideal poetic.
Citeam odată că în rai este un întuneric perfect şi că tocmai de aceea el ,marele creator este cel nevăzut , înconjurat de cetele îngereşti, aşa cum aud în fiecare duminică la SFÂNTA LITURGHIE.
Florin Ciocea este un om pe care marea l-a făcut poet cu o voce aparte în poezia actuală. Forţa de sugestie a cuvântului său este orbitoare chiar din Motto.
Dacă soarele este orb şi sângele este orb, nu ne mai mirăm de excelenta transfigurare a orbirii sufletului din celebrul poem Ghilgameş. (După unii istorici (René Labat), s-ar deduce din anume inscripţii că Ghilgameş ar fi fost un personaj real, domnind în Uruk prin sec. 28 î.e.n.; dar după varianta akkadiană, Ghilgameş e o creaţie a zeiţei Aruru. >>>>>Aurel Anghel>>>>>

„Despre volumul Rianei Irimie s-ar putea scrie la nes­fârşit, citatele întru explicarea expozeului reluând cartea o dată, de două ori, de zece ori, de fiecare dată din alt unghi“, (Sabin Bodea)
O impresie de ado­lescenţă, care, prin vers, îşi grăbeşte maturizarea, ne relevă poeta de numai şapte­sprezece ani – a debutat la paisprezece ani, cu volumul: „Copacul sufletului meu“ – în cea de a doua apariţie editori­ală: „Dă-mi timp …“ E o încer­care de autocunoaştere prin a găsi un fir comun în imagini poetice: când inventate, când trăite şi asumate, dar, cel mai adesea, prin completarea poemului cu simple, clare şi directe versuri, de o limpede semnificaţie. Nu departe de a fixa baza unui edificiu poetic, a doua carte a poete[ Riana Irimie poartă expresia unui elan spontan. Aproape în toate poemele acestea, autoarea porneşte de la o stare uşor elegiacă, mai calmă, mai stăpânită, sentimentul fiind al unei vârste pe care Blaga.a definit-o, atât de sugestiv, „în mare trecere“. Recunosc aici „ştiinţa“ poetei de a crea poezia lapidară, neîncordată şi neîmpopo­ţonată cu tot felul de „imagini-metaforice“ fără acoperire, ceea ce nu e puţin lucru… Ea îşi lansează eul (şinele), atitu­dinile, emoţiile în versuri – cum spuneam – cu acoperire semantică. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Un volum de poezie religioasă ( „ VREAU O ALTĂ LUME”, apărut la editura Anamarol, Bucureşti, 2006) de o profunzime, sinceritate şi de o frumuseţe uimitoare ne dăruieşte poeta Victoria Duţu, stabilită în Elveţia, o pictoriţă de asemenea foarte talentată. Datele ei biografice ne arată un om însetat de cunoaştere, un om cult, având mai multe facultăţi, o fiinţă dominată de setea căutării adevărului şi a lui Dumnezeu. Ca fiinţă credincioasă, poeta trăieşte cu Domnul, în sfera Lui luminoasă, hrănindu-se din lumina Lui, căutându-L în acelaşi timp tot timpul, pentru a se regăsi necontenit, şi pentru a se înălţa. În lumea literară rar întâlneşti un poet şi un om, ne referim la frumuseţea umană, sufletească, a caracterului care să aibă frumuseţea acestei poete. >>>>>Ştefan Dumitrescu>>>>>

„Aura sânge din sângele mamei ei, cotropit cu sângele lui, rană peste rană, născând un trup fragil, rănit. Atingerea trupului ei, ca o împărtăşanie: o realitate găsită, un balsam pentru tânărul Petre, o legătură cu ceva, dintr-un mister al vieţii“. Fragment semnificativ. Intuiţia psihologică, puterea disociativă, sacadarea până-n marginea sincopei, a repetiţiei, abilitatea problematizării, modernitatea punctării de stări fizice şi metafizice sunt calităţi relevate succesiv, atinse în proza romanului – Calea sfâşierilor – format din opt schiţe – povestiri – nuvele legate între ele cu un fir roşu invizibil… Cartea Raisei Boiangiu are un mod inedit de spunere epică susţinând valoarea unui caz senzaţional, chiar dacă motivaţiile pe care le propune autoarea sunt – când aiuritoare, când cu totul incoerente. Aşadar, Raisa Boiangiu –cunoscută până astăzi mai mult ca poetă, iese cu acest volum de proză – într-o anumită măsură – din sfera întâmplărilor obişnuite, diurne pentru a se apropia – în subsidiar – parcă dintr-o imensă umbră etern dogoritoare, ori de după o perdea de raze >>>>>Victor Sterom>>>>>

Nădăjduiesc că după atâtea experienţe „…zeciste”, poezia va reveni, prin formă şi fond, la adevărata ei menire – aceea de a avea finalitate estetică, adică de a produce fiori, chiar şi la simpla ei lectură. O dovadă în acest sens este şi volumul semnat de Emilian Marcu, apărut la Editura Junimea din Iaşi (2004), cu titlul sugestiv Coroanele împărăteşti.
Dar nu la coroana împărătească profană (cea a lui Ştefan cel Mare, venerat prin metafore de poet) şi nici la cea sacră (cea a Tatălui Ceresc) mă voi referi, ci la un alt împărat, neîncoronat oficial – la Domnia Sa, Ţăranul Român, Împăratul Grâului.
Există în volumul amintit un adevărat cult al grâului, iar poetul ar fi făcut bine să grupeze poeziile ce marchează acest cult într-un ciclu distinct, în felul acesta personalitatea împăratului neîncoronat, de care vorbeam, s-ar fi detaşat cu pregnanţă… >>>>>Constantin Miu>>>>>

Florin Contrea, Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie, Timişoara, Editura Marineasa; Dimitrie Cantemir — Discurs narativ şi normă retorică, Timişoara, Editura Hestia, 2006; Labirinth, Roman, Timişoara, Editura Anthropos, 2006; Portret în gri minor (cu o Precuvântare de Ioan Viorel Boldureanu), Timişoara, Editura Eurostampa, 2006.

La debutu-i „tardiv-arghezian”, s-ar putea zice, o „proză” bântuită / salvată de pânzele magnetice ale paradoxurilor (cf. Paradox, Paradoxul temporal, Povestire fantastică din altă planetă etc.), dar şi de-ale fantasticului din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cultivă Florin Contrea (n. 11 mai 1942), în «Povestiri stranii de pe cealaltă câmpie» (2003), refăcând «pe cont propriu, întreaga avangardă interbelică», după cum aprecia şi editorului său, prozatorul Viorel Marineasa. În anul 2006, Florin Contrea publică trei cărţi: un volum de povestiri, un roman şi un volum de eseuri dedicate lui Dimitrie Cantemir (în temei, teza-i de doctorat). În lucrarea Dimitrie Cantemir — Discurs narativ şi normă retorică, >>>>>Ion Pachia Tatomirescu>>>>>

Iată al doilea volum al trilogiei poematico-romaneşti, promise de scriitorul ieşean, EMILIAN MARCU - cu titlul generic de Suburbii municipale. Personaje interesante, din primul volum, precum Bătrânul Anticar, ori Purtătorul de Cruce-părintele Sava Gotul şi paredrul său, Mavrocosta (ambii, paznici ai Grădinii!) – se estompează (numele lui Sava Gotul, personaj stavrofor/hristofor, care promitea să evolueze, cel puţin incitant - nu are, în noul text, decât două relevanţe textuale) – altele, precum Zoroastro şi, mai ales, Oswald Zaur Austriacul (zis acum Cel Sărac – adică, esoteric: Iniţiatul… - înger şi demon, Luceafăr-Lucifer eminescian: “un mort frumos cu ochii vii” – şi nu e singura “eminescianizare” a lui Emilian Marcu, în acest frumos text poematic…), Hristina-Fecioara, surorile (cvadruple…) Caraculacu (care îşi îmbogăţesc semantica lor cu starea de vitraliu mistic: cf. p. 209 – “păreau că trăiesc în focul sticlarilor, împrumutând vârtejuri de flăcări[…] . Jăraticul albastru al ochilor lor păstrând în podoabe culorile dispreţuite de carnea lor” etc.) şi Primarul⁴⁰ - îşi continuă evolutia simbolică. >>>>>Adrian Botez>>>>>

Cum odinioară poetul latin Lucretius, în cartea sa, De rerum natura, elogia întreaga fire, tot astfel procedează Ion Mârzac în volumul său, Nesfârşitul elogiu (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005).
În cele 74 de poezii ale sale, Ion Mârzac reuşeşte o radiografiere a cotidianului, ale cărui componente sunt, deopotrivă, animatul şi inanimatul. Bunăoară, în Elogiu tăcerii, găsim ecou din poezia argheziană De-a v-aţi ascuns: „…Aşadar, vă voi lipsi o vreme…/ nu ştiu dacă veţi observa absenţa mea”, ideea poetică fiind exprimată explicit în ultimul vers, şi anume „că-n veşnicie se intră tăcând” (p. 16). În Elogiu neantului, este conştientizată condiţia de păcătos a omului: „Mi-e imposibil/ să umblu pe cărările Tale/ fiindcă heruvimii,/ cu certitudine,/ mă vor întoarce din drum” (p. 18). >>>>>Constantin Miu>>>>>

„Haiku-ul este o experienţă poetică-fundamentală, în care sentimentul palpită în starea lui genuină, iar cuvintele tind să creeze o stare inefabilă, să deschidă o poartă înspre uni­tatea originară dintre noi si multitudinea lucrurilor reale“. (Matsuo Basho-1644-1694) Am început cu aceste celebre vorbe ale celui dintâi haijin japonez deoarece, poetul Bogdan I. Pascu scrie o poezie – mă refer la acest volum – a unui univers singular, tainic în care gândul îşi caută cuvântul, lumina îsi caulă umbra, sufletul îsi caută dorul în oglinda nes­fârşită a cerului filtrat printre frunzele şi ramurile ce sug­erează revelaţia acelei lumini-umbre de care se apropie filozofia Zen.
Goethe spunea că numai poetul poate percepe şi chiar trăi „fascinat“ nu „lucrul în sine“, ci inefabilul emanat pe care ni-l induc misterul din intimitatea lucrurilor, precum si propria noastră – secretă-nemărginire lăuntrică. >>>>>Victor Sterom>>>>>

Într-un elegant format livre de poche, Mihai Gheorghiu publică la Editura Amurg sentimental (Bucureşti, 2005), colecţia „Contemporanii Amurgului sentimental” cartea Dulcea mea cafea amară. Poetul reuneşte în acest volum creaţii în forma fixă a rondelului, acestea fiind grupate în 22 de secţiuni – capitole – având un titlu sugestiv.
Spirit jovial de menestrel – cum se prezintă în Rondelul rondelului – poetul are voluptatea scrisului, neputând să se dezică „de jocu-acesta boieresc”, pentru că – recunoaşte tot el – „Când scriu rondel, eu rondelesc;/ Mi-e inima ferice” (Rondelul rondelitului). Că Mihai Gheorghiu are voluptatea scrierii de rondeluri o probează alte două creaţii, care au această temă. Bunăoară, în Rondelul dinainte de culcare, se poate vorbi de un adevărat ritual: „Înainte de culcare,/ Cinci minute să mai fur;/ Un rondel… şi nu oricare/ Să mai scriu aş vrea; vă jur.” Din versurile citate, sesizăm uşurinţa compunerii unor astfel de poezii cu formă fixă. În Azi e zi de poezie, scrisul este o sărbătoare a inimii, acompaniate de simfonia frunzelor: „Azi e zi de poezie,/ Alte treburi: zvrrr… pe geam,/ timp de ele azi nu am,/ Inima mi-o simt zglobie”. >>>>>Constantin Miu>>>>>

INTITULATĂ perfect în acord cu tema, cartea (BANC)NOTE INFORMATIVE cel mai frumos rechizitoriu rostit poetic de un coleg, profesor înzestrat cu acel simţ acut al realului şi imediatului pe care-l cuprinde cu privirea şi-l transfigurează într-un limbaj poetic de sorginte postmodernistă şi mai ales de o stringentă contemporaneitate.
Abaterile lirice care nu sunt puţine demonstrează că cinismul aparent e doar un discurs, în fond şi politicienii sunt uneori lirici, de ce n-ar fi şi poeţii cinici cum sunt politicienii tot timpul.
Am intitulat comentariul meu după ce am citit cartea şi apoi am privit cu atenţie coperta o excelentă ilustrare de carte a poetului şi arhitectului Aurelian Mareş. Un ochi lovit de impactul cu realitatea cotidiană, reverberează în unghiuri perfect ascuţite sugerând dura refracţie a loviturii care se va întoarce şi va lovi cumplit pe CEI…
O MÂNĂ DESENEAZĂ UN ARC DE CERC. ESTE MÂNA POETULUI EXPRIMÂND FERMITATEA NECESARĂ ÎN CONTURAREA SPERANŢEI. Tot în această zonă a SPERANŢEI se înscrie în desen şi arborele vieţii ca suport al înţelepciunii. >>>>>Aurel Anghel>>>>>

În nota editorului Mihai I. Vlad, aflăm că târgovisteanca Nicoleta Brutaru esfe studentă la Facultatea de Drept din Sibiu. Că este o luptătoare cu viaţa si că în aceste versuri şi gânduri aforistice „sunt ecouri ale tristeţilor, dar şi ale bucuriilor“. „Cartea mea e poezie; dacă nu este ar trebui să fie“ – spune într-un moto H. Ibsen. Este poezie – să-i continuăm gândul autoarei – atât cât percepem cu sufletul – un ceas între clipe – meditative şi, mai ales, interogative – poeta scriind cu naturaleţe despre iubire – sau nostalgia iubirii – implicându-se şi detaşându-se în şi din propriile sale trăiri, întru aflarea unui „corespondent“ în lumea ideilor.
„Mi-ai ucis lacrimile/ De ce mai plângi?/ Eu am uitat de tine,/ Uită-mă şi tu./ Strânge-mi braţul/ Să-ţi pot simţi prezenţa’,/ Alint’ă-mă cu ‘un sărut pe frunte/ Cheamă-mă pe nume încet/ Iar ecoul cuvintelor tale/ Va răsuna ca un clopot/ în odaia goală a inimii mele./ Sufletul mi-a rămas în pană/ De iubire./ Am încercat să-l lipesc./ Am tăiat virtual/ O bucăţică din dragostea ta./Am încercat s-o lipesc,/ Dar era prea subţire“. (Sentimente). >>>>>Victor Sterom>>>>>

Ţin în mână antologia lui Marin Ifrim GLORIA LOCALĂ, o dechid cu o curiozitate nestăpânită şi justificată pentru a descoperi biografia poetică a celui care de ani de zile adună în jurul său pe toţi cei care aud de spus vreun Cuvânt. Organizatorul reuniunilor literare, a lansărilor, cronicarul permanent din presa locală, ziaristul şi iubitorul de reviste literare Marin Ifrim este mai întâi de toate un poet, pe care doar citindu-l uiţi de cotidienele lui zbateri culturale.
O disimulată nemulţumire îi crispează uneori chipul pe acre se instalează nedumerirea, mirarea şi uneori chiar încrâncenarea că prea multă lume neavenită calcă pragul bibliotecii casei de cultură, acolo unde are şi sediul, reşedinţa lui de serviciu,.pe o masă lungă vezi reviste ,cărţi într-o ordine doar de el ştiută.
-Doriţi o carte deosebită a lui Pogonaru?
Alergă cu privirea prin rafturi, dă la o parte câteva cărţi. Nu găseşte ce caută, Apoi cu un regret sincer îşi taxează lipsa de fermitate în a nu mai permite celor care i-au dat cărţile spre a fi acolo , la îndemâna celor care le caută: >>>>>(Aurel Anghel)>>>>>

Aşa cum recunoaşte în Autoportretul din Echilibru în lună (Editura Ex- Ponto, Constanţa, 2004), creaţiile din noul volum de versuri, de care ne ocupăm acum, nu mai au impetuozitatea de altădată, autorul însuşi – un „bătrân ursuz” – e lipsit de suflul inerent forţei creaţiei: „Demult, demult, eu nu mai sunt/ întreagă linie de forţă,/ ci mă lupt cum în asprul vânt/ o neliniştitoare torţă.” (p. 158).
O serie de comentatori mai vechi şi mai noi ai liricii lui Arthur Porumboiu au remarcat prezenţa unor simboluri – ora/ orele, lumina – subsumate obsesiei timpului ce-şi pune vădit amprenta pe fiinţa umană. Aceste obsesii transpar şi din noua carte, însă dacă în volumele anterioare ele marcau o anume crispare a eu-lui liric ce conştientizează trecerea ireversibilă a timpului, acum apar în relaţie cu o altă atitudine: liniştea, împăcarea cu sinele: „Îmi curge peste mâini/ lumina calm;/ sufletul/ intră în palme;// (…) Ah! Liniştit/ pot să mă-ntorc la mine:/ cerul mă apără/ cum pacea grâul de pe coline.” >>>>>Constantin Miu>>>>>

“Beti dintru acesta toti” de Liviu Oltean este poate primul roman din genul “Christian Fiction” din beletristica romaneasca, desi se poate face afirmatia ca si romanele altor scriitori, cum ar fi Gala Galaction, pot fi incadrate in aceeasi categorie.
Autorul este un român emigrat in Statele Unite, care a scris pana acum mai multe lucrari de istoria religiilor si care a debutat de-abia in 2005 in beletristica. Desi povestirea contine unele aspecte autobiografice, elementul fictional este preponderent, ajungand uneori pana la supranatural. Asa cum remarca prof. Aurel Sasu la lansarea lucrarii, “fictiunea crestina” prezentata de autor se inrudeste mai curand cu “Duminica Oculta” a lui Arghezi decat cu povestirile fantastice ale lui Eliade si cu atat mai putin cu cele ale lui Gala Galaction.
Personajul principal este un preot ortodox, intemnitat in 1953 de regimul comunist, care reuseste sa evadeze cu un tovaras de celula si care ajunge in cele din urma in America, unde >>>>>Dan Pelin>>>>>

Krishna către Arjuna: Priveşte bogăţia mea spirituală!
Iată o imagine care mă ajută să pornesc citirea şi scrierea unei cărţi, INOROGUL VERDE, publicată la EDITURA ORION în anul 2002, de către o poetă din urbea Urzicenilor, oraş al câmpiei şi al poeziei, cum tot mai tare mă conving citind cu bucurie pe aproape toţi poeţii care mi-au dăruit cărţile lor.
Nelipsită de la întâlnirile celor care văd lumea altfel decât cei care aleargă prin viaţă doar la modul ei biologic, Adria Bănescu m-a impresionat profund atunci când de la distanţă priveşte cu bucurie şi candoare pe cei care n-au astâmpăr şi dau glas acestor clocotiri dinăuntrul fiinţei lor.
Pe bună dreptate poetul RADU CÂRNECI nota pe coperta a doua a cărţii:”…Adria Bănescu se numără printre puţinii(dintre cei tineri) care, respectându-şi talentul, fac din poezie un act aproape sacerdotal.”(sacru, solemn).
Ce este sacru în poemele atât de bine scrise ale acestei poetese? >>>>>Aurel Anghel>>>>

Fost rebusist, fost jucător de bridge, fost director de trust şi fost om de afaceri, aşa cum scrie pe coperta a IV-a a primului volum, Emil Dogaru se vede în postura de „fost” şi, printr-un exerciţiu literar, scoate la lumina tiparului o carte, care pentru mulţi este o surpriză, având în vedere preocupările sale şi vârsta (54 de ani).
Romanul „Norocosul teoretician” (două volume: „Tentaţia confesiunii” şi „Sindromul faustian”), apărut la Editura DOMINO, din Bucureşti, în 2007, este conceput sub forma unei confesiuni în care eroul îşi povesteşte copilăria, adolescenţa şi tinereţea.
Naraţiunea se desfăşoară pe parcursul a douăzeci şi trei de zile, din care au fost selectate şase zile, acelea în care personajul principal se întâlneşte cu Ana, persoană căreia i se destăinuieşte.
De-a lungul vieţii sale, eroul nostru s-a comportat ca un teoretician, iar din îndelungile şi fermecătoarele lui discuţii cu Ana concluzionează că avusese şi mult noroc, cu alte cuvinte fusese un „Teoretician norocos”. >>>>>Doina Drăguţ>>>>>

“La Biblioteca Bucovinei “I. G. Sbiera” Suceava s-a editat monografia: “Ion G. Sbiera-viata si opera.” Autor: Alis Niculica. Este un omagiu adus marelui carturar, la implinirea a 170 de ani de la nastere si 90 de ani de la trecerea sa in nefiinta. Este primul pas in actiunea de recuperare a mostenirii culturale ramase de la aceasta peresonalitate care, cum spune prefatatorul, prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, “a vibrat, iluminat si dominat, vreme de aproape o jumatate de secol, viata spirituala din Bucovina de odinioara, influentând si imbarbatând - alaturi de Aron Pumnul, de fratii Hurmuzachi, de Constantin Morariu, de Silvestru Morariu si de alti vrednici barbati ai neamului - gândurile si preocuparile, ideile si actiunile prin cultura a românilor bucovineni, pregatind si infaptuind Marea Unire din 1918.”
EMIL SATCO