O CARTE PE ZI

Carte de mini poeme, în care metafora se simte la ea acasă aproape în fiecare vers. Într-o viziune specială, filosofică, Radu F Gurău – regizor de profesie, transformă cu uşurinţă universul într-o scenă de teatru. Actorii sunt pur şi simplu toţi “Fiii Universului” (Personajele). Condiţia existenţială este comunitatea şi totodată păstrarea echilibrului în univers. Sunt atribuite roluri principale, unul avându-l chiar autorul care trebuie să privească pentru a putea povesti. Însă, poetul sensibil din fire, nu poate privi nepăsător, ci trăieşte totul la intensitate maximă: “Şi EUL MEU care trăieşte / şi moare în fiecare clipă, / pe valul VEŞNICIEI” (Personajele). Un alt rol principal îl are omul. Prin natura superioară cu care l-a înzestrat divinitatea, omul se face responsabil de păstrarea echilibrului în univers. Însă, în actuala perioadă denumită cea a vitezei, există oameni care nu au răbdare să cugete la cele ce au de făcut şi se lasă duşi de val, asemenea unei meduze. Superficialitatea cu care sunt tratate problemele, duce uneori la dezechilibrul universului: «Bărbierit de vânt / Infinitul obosit / Devine falit» (Clipe deocheate). Şi fără a fi măcar un pic îngrijoraţi, cei ce au contribuit la producerea dezechilibrului îşi fac bagajele şi se mută în alt loc, unde le este bine pentru moment. Şi tot aşa, migrează pe te-miri-unde pierzându-şi identitatea, asemenea unei meduze care a apărut cândva, de undeva din imensitatea oceanului: «Păsări migratoare / fără rădăcină / Cântec vinovat» (Migraţii acrobatice).

Păcatul sau îndepărtarea de divinitate sunt principale motive de chiar pieire a universului: «Clipă tăcută în ceaţă / soare fără dimineaţă / Prinţul uitat de iubire» (Lacrima de rouă). Recunoaşterea păcatului, revenirea la credinţă, înseamnă revenirea la viaţă a întregului univers: «Inima ce bate / În lacrima de rouă / învie universul pustiu» (Destinul clipei); «În zori la orizont / zburdă lumina / uitată de noi în cer» (Zboruri uitate); «Ploaie măruntă / Clipă căruntă / Destinul la nuntă» (Destinul clipei). >>>>

Debutând de timpuriu (a fost descoperit, în anii 70, ca elev – era atunci sfios şi neajutorat în treburile lumeşti, vivant însă şi inspirat – de  venerabilul Gherghinescu Vania, scriitorul emblematic al Braşovului, şi ocrotit sub aripa villonescului George Boitor), Ion Stanciu nu tipăreşte totuşi, până la pasul în vârsta a doua, ca om la casa lui, tată de copii şi profesor de Filosofie la Buzău, mai mult de trei volume, între care doar două cărţi de poezie, e drept că prima, Despre uimire (Editura Cartea Românească, 1975), va fi premiată de Uniunea Scriitorilor, cea de a doua (Fiinţa concretă) urmându-i destul de repede, în 1979. Apoi poetul a tăcut mai mult de două decenii, până la eseul amplu, Mihai Eminescu. Un sistem de filosofie politică românească (Editura Rafet, 2000). Despre lirica lui Ion Stanciu s-au exprimat, în epocă, de regulă laudativ, poeţii Dinu Flămând şi Petru M.Haş, criticii N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, N.Ciobanu i-au dedicat cuvinte de apreciere în reviste şi în culegeri de cronici. Astfel, i se vor remarca vecinătatea cu esenţele („În jurul muntelui şi-au aşezat tabăra lor sobră esenţele…”), apelul la „luciditatea conştiinţei poetice”, salvarea, în „poeme de o tăietură modernă”, a unor teme „aparent desuete” (Petru M.Haş), „o poezie inteligentă, de subtilă sensibilitate, poezie de poet cultivat” (Dinu Flămând), „uimirea adolescentină” sublimată „în act conştient de contemplare şi meditaţie” (N.Ciobanu), „graţiile unui câmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii” (N.Steinhardt), în fine, Ion Stanciu, scrie Laurenţiu Ulici în Prima Verba I (1978), e „o mare promisiune a generaţiei tinere”. La rându-mi, observam, în revista „Astra” din noiembrie 1979, „percepţia originarului”,”telurismul gros şi expresia biruitoare, alimentate de un crez neclinitit în forţa generatoare şi în principiul de fecunditate absolută a naturii”, considerând Despre uimire drept un „imn al nesfârşirii”. >>>>

Când rosteşti cuvântul univers, gândul te duce la ceva infinit, nemărginit, dincolo de timp şi de spaţiu.

O fărâmă de Univers există în fiecare om, în fiecare viaţă. Omul este o lume. O lume de cercetat, de câştigat, de luat în stăpânire. Câţi oameni populează o carte? O felie de univers poţi găsi într-o filă. Într-o frază, într-un vers, într-un cuvânt, într-un om, într-un atom. De ce nu şi într-un rondel?

Un autor spunea că dacă iubeşti lumea basmului eşti mai bogat, cel puţin cu o lume. Cât ne-am îmbogăţit noi, citind, un noian de cărţi într-o jumătate de viaţă? Cealaltă jumătate trăind-o rememorând lumea văzută într-o mie de oglinzi reflectorizante, prin ochii cuvintelor pe care le-am parcurs? Ochi şi cuvinte scrijelate subtil pe meninge.

Cu ce ne vom alege din acest tezaur zăvorât, ori dimpotrivă, pus la îndemână celor dispuşi să-l ia în posesie?

Cu o infinitate de imagini color, cerându-şi dreptul la reînviere.

O carte – o lume. O mie de cărţi – un univers. Fragmentat, alcătuit. Clădit cu minuţie.

Un astfel de univers ni se deschide generos, cu farmecul dând pe dinafară, răsfoind filele acestui volum rarissim în speţă, în care, adepţii formei fixe în lirică şi nu numai, pot descoperi adevărate delicii.

Magistral construit pe scheletul rondelului clasic, volumul reprezintă o demonstraţie de virtuozitate în care capelmaistrul şi dirijorul fac corp comun cu ansamblul orchestrei şi al soliştilor, pentru ca melodia să curgă armonios, spre înălţimile de invidiat ale Olimpului, acolo unde doar zeii se îmbată cu miresmele tari ale frumuseţii desăvârşite şi unde absinthul este nelipsit.

Aceste cuvinte nu se vor a fi doar o cronică de întâmpinare, ci şi un salut călduros şi plin de reverenţă pentru poetul şi omul care, trecând peste surzenia, orbirea şi muţenia cotidiană, oferă o şansă Poeziei – această Regină zdrenţe, să dăinuie.

Gestul său e aidoma unui salt săvârşit de la trapez, fără plasă. Dar cum poetul e prin definiţie un străvisător, se angajează plenar în acest zbor şi ţinând respiraţia lumii în palmă, ne poartă cu el spre marile înălţimi ale munţilor cereşti, acolo unde fluxul umbrelor nu ajunge.

Mergând pe structura antică a coriambului, în care piciorul de vers de patru silabe este format dintr-un troheu şi un iamb, dar brodând artizanal pe o nouă alesătură, cea a rondelului (specie a poeziei lirice cu formă fixă având l3 sau l4 versuri repartizate în trei strofe în care primul vers este identic cu al 7-lea şi al l3-lea, iar al 2-lea, cu al patrulea şi cu ultimul vers), Paul Sân-Petru valsează ritmic, obţinând un motiv decorativ colorat de arta măiastră a cuvântului, având ca determinant – muzicalitatea iar ca semnificant – ideea creaţiei în general şi a creatorului în special. >>>>

Melania Cuc, prozatoare de excepţie, unicat, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să fie, îmbină în mod spectaculos realul cu fantasticul.

La început ai crede că scriitoarea Melania Cuc trebuie doar să pocnească din degete şi ideile îi vor cădea cu slugărnicie la picioare. Aceasta fiindcă domnia sa deţine măiestria de a trece cu rapiditate de la un tablou la altul, menţinând totodată curiozitatea cititorului pentru esenţial.

Când spun despre proza Melaniei Cuc că este o îmbinare a realului cu imaginarul, nu mă refer la o fantasmagorie, ci la un imaginar bazat pe o conoaştere temeinică, prin studiu, a fenomenelor divine. Subtil, prin proza sa autoarea face trimitere adesea la Biblie – Cartea Cărţilor – chiar de la primul capitol intitulat “Facerea Lumii”, când Dumnezeu L-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, L-a înzestrat cu diverse calităţi, dar L-a şi investit cu puterea de a stăpâni toate fiinţele pământului. Stăpânirea se va face prin superioritatea gândirii, prin înţelepciune. Ne-o demonstrează cu prisosinţă unul dintre personaje denumit Mutu, persoană respinsă de societate datorită urâţeniei trupeşti, dar şi datorită faptului că nu poate vorbi. Mutu, însă, deţine înţelepciunea ca dintr-o haită de lupi să facă animale supuse, alături de care îşi va duce existenţa, chiar dacă Dumnezeu a sortit ca omul să trăiască în comunitate şi să se iubească unul pe altul. >>>>

„Doamne, mi-ai pus în mâini toate minunile/ Cu care să-mi mângâi deşertăciunile,/ Mi-ai dat suflet şi minte şi ochi văzător/ Să m-apropii de oameni, de sufletul lor,/ Mi-ai pus în paharul cu vin har ceresc/ Să crească luceferi pe unde păşesc…“ Iar eu, furat de aceste minunate versuri aş fi vrut să nu mă mai opresc… Poate în scurta mea fulguraţie critică, voi continua poemul din care tocmai am citat.

După aproape două decenii de tăcere editorială, poetul Alexandru Priboieni revine în atenţia cititorilor, realizând – la masa de vânt – o poezie doldora de formele infinite ale vieţii – şi interogaţiile ei –, dar, oricare ar fi tema acestor poeme, rămâne vizibil expresia unei gândiri elevate şi a unei sensibilităţi ce pune în lumină vibraţiile inefabile ale sufletului. În acest sens, relaţia cu transcendentul este – aproape – obsesivă, cu semnificaţie frecventă într-o conotaţie de maximă tensiune semantică.

„Mi-ai spus multe lucruri, iar eu te-m crezut/ Pe cuvânt de la bun început/ N-am pus nici o nervură din mantia ta la-ndoială/ Şi nu ţi-am cerut socoteală/ Decât atunci când cuţitul îmi pătrunse în coaste,/ La masa Domniilor Voastre;/ Dar eu, muritorul şi fericitul şi nefericitul,/ Arunc peste haos aprins chibritul./ Să ardă, să se zvârcolească în flăcări albastre/ Tot zaţul mâhnirilor noastre,/ Să rămânem ca lacrima, ca paharul, ca bobul de strugure,/ Ca soarele strâns într-un mugur,/ Ca pruncul din leagăn, ca Maica cea Sfântă,/ Care leagănă soarele, care-l cântă.“ (pag. 79). >>>>

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta.

Cartea este structurată în şase capitole,inclusiv ,Note,Anexe ce cuprind Păreri şi ultimele noutăţi,Arborele genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân,nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana,Anexa 3.Arbore Radu Negru,Anexa 4.Arbore Litovoi,cumnatul lui Tihomir,după Ana,Anexa 5.Arbore Tihomir,tatăl lui Basarab,fiul lui Constantin Tiş,Anexa 6.Arbore Basarab,Anexa 7.Arbore Ana,fiica lui Bărbat,mătuşa lui Basarab 1 şi postfaţa Apologetul contemporan al Tismanei de Artur Silvestri. >>>>

Vreau să vă spun că am trăit o aventură absolut surprinzătoare cu doamna Lucia Olaru Nenati! Citind această carte! E o carte care pe mine m-a entuziasmat din foarte multe puncte de vedere. Primul a fost acela că dsa explorează un orizont de cultură unde avioanele care zboară la mare înălţime nu au acces. Dar la acest nivel de cultură care constituie de fapt baza culturii naţionale pe care se sprijină toate coloanele, puţină lume se încumetă să pornească în explorare. In primul rând din considerentul că acesta ar fi un subiect minor. Dar aceste subiecte sunt foarte importante căci, de fapt, nu ştim foarte bine ce s-a întâmplat în întreaga ţară la acest nivel.
Doamna Lucia Olaru Nenati a purces la o asemenea investigaţie care am înţeles că a durat vreo trei decenii. Pe unde a trecut a cercetat tot şi e greu de crezut că, mergând pe urmele sale vom mai putea găsi prea multe informaţii. Le-a luat de peste tot, le-a pus în cartea sa şi le-a dat semnificaţie.
De fapt, eu vorbesc de o carte şi parcă mă jenez spunând vis-a vis de această lucrare cuvântul „carte”. Noi înţelegem azi, din păcate, prin cuvântul „carte” şi ceea ce a făcut XY care a umplut vitrinele cu maculatură. In cazul acestei lucrări, Arcade septentrionale, este vorba despre o lucrare strict academică, o lucrare pe care orice institut de cercetare ar fi mândru să şi-o poată revendica.
S-a întâmplat că acest subiect de la Botoşani să se conjuge foarte bine cu o personalitate de o factură deosebită, de o dârzenie, de o tenacitate ieşită din comun, de o perseverenţă pe care eu nu am mai întâlnit-o. Este imposibil ca, oricât ai fi de strâns cu anume repere bibliografice să nu i-l pui la dispoziţie dacă doamna Lucia vine să ţi-l ceară. Pe alţii îi poţi păcăli dar pe dânsa nu! Este exact ceea ce-i trebuie unui cercetător. Dumneaei a avut deci ştiinţa aceasta de-a aduna materialul, de a-l clasifica, a-l sorta, a-l prelucra şi apoi de a-l articula într-o astfel de lucrare atât de bine structurată. >>>>

O surpriză plăcută ne-a produs volumul de poeme semnat de Ariadna Petri, intitulat “Cuvintele luminii” (bilingv român-englez), Editura “Paralela 45”, 2005, cu un “Argument” de Laurian Stănchescu şi o “Postfaţă” de Varujan Vosganian.

Tânăra poetă îşi găseşte universul în creaţia fiecărei Creaţii, deoarece în cuvântul visat sălăşluieşte fiinţa doritoare să iasă la lumină şi să retrăiască în Cuvântul propriu, care se autoîntrupează în metaforă: “apoi se roteau deasupra fiecărei secunde / şi năşteau / litere // doar apusul zi de zi / rămâne păsărilor / născătoare de litere” (“Cântec de păsări”). Poeziile se remarcă prin substanţa narativităţii şi prin expresia concentrată a discursului, în fine, printr-un ermetism al imaginilor bine dozat, provenit din candoarea autoarei, dar mai ales, din condensarea la maximum a sintaxei: “picătura galaxiei chinezeşti mă înfinge departe / cum vreţi să fug cu mii de poezii la mâini, / care nu se deschid decât cu iarba fiarei” (“Incandescenţă”). Poemele sunt dense, omogene, comunicând o tensiune egală, fără monotonie totuşi. Flacăra care ţine poemul treaz, cu antenele toate în alertă, este aventura biografică, provenită din imaginaţia inocenţei: “genunchiul tău, / încă mă mai înalţă cu capul plecat, tânjind spre apus / gura ta / s-a răzvrătit acum spre sânul meu nemaicunoscut // un cuvânt îmi ajunge lung de o geană” (“Cuibul de lebede”). >>>>

Volumul recent apărut la Editura Printeuro Ploieşti, intitulat „Runele cocorilor” pune în lumină, aşa cum mărturiseşte autoarea, „un anotimp al spiritului, desprins din rune de cocori, înalţă simboluri spre decriptarea unui dialog permanent”- cu sine însăşi şi cu semenii săi. Poeta îşi revendică singurătatea, nu numai ca stare fizică dar, îndeobşte, ca stare de spirit. Ca un ecou răsfrânt al acestei singurătăţi nevoite, adâncul de sine capătă forma semnului de întrebare.

Lumini de toamnă, singurătăţi ostenite, lacrimi peste timp şi golul iluminat de Duh al absenţei prefăcută-n Cuvânt, în rost, în devenire. Cascadele urcă lăuntric pe falezele-n alb şi iscă tăceri neliniştite. Şi peste toate, o adiere de liliac târziu în amurgul ancorat în regretele zilei. Iată cum împlinirea, „ născută-ntr-o clipă de adevăr sfânt şi feeric” – se transformă în frumuseţe eternă.”

A şti să înveşniceşti clipa, înseamnă a şti să învingi umbra vieţii, dorinţele istovite, lacrimile gata-mbrăcate de drum, umerii dezgoliţi ai singurătăţii şi a te smulge din ancorele timpului, înălţându-te după spiralele Căii Lactee răsfrântă-ntr-un Cer de cuvinte.

Cu un ochi pineal să priveşti urmele timpului rănit şi frânt în dumicaţi de-anotimp, construiţi pe furate, spintecaţi rând pe rând şi daţi păsărilor de pradă.

Durerea cântăreşte cât un început de sfârşit, pe când întunericul inert strânge cât un „imperiu de ger” iar capătul d e drum „creşte prin trup/Nicăieri”. Cerul desferecat despică timpul dintre astăzi şi mâine. În lumina crepusculară de toamnă, „din toate colţurile/din toate vârstele,/ din toate întrebările/ singurătatea striveşte.” Doar cerul mai scutură „lacrimi de piatră/ pe drumul uitării.” (Lacrimi).

Regretele târzii sunt „bucăţi de suflet” – ca nişte viori desfrunzite. Şi totuşi, peste lacrima zilei de ieri , răsar cuvinte din stelele dimineţii.

Câte anotimpuri agăţate de cercevelele minţii! Până şi florile pun întrebări, în timp ce cuvintele, neputincioase, „scriu pe asfalt/tăceri refuzate”. >>>>

Un fel original de a se raporta la realitatea trăită sunt poemele lui Petru Scutelnicu din volumul „Poem pe cord deschis“ (trilingv: român, englez, francez), Editura „Casa Scriitorilor“, Bacău, 2006, unde viziunea personală, aţâţată de pulsiuni dintr-o „rană de cuţit melancolic“ saltă fiinţa în metafizic. Experienţa este o epuizare completă a trăirii, prin elan vizionar şi înstrăinare, prin exaltarea resorturilor fiinţei, fiindcă poetul trăieşte clipele ca o eternitate „ce a fost prea mult pentru o singură moarte/ a fost un poem pe cord deschis“ („Poem pe cord deschis”).

Regăsim în acest volum o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, o boală congenitală tradusă prin viziuni îmbibate de constatări dureroase: „România nu-i acasă / sunt lacăte pe uşi/ şi-i întuneric până la lacrimă/ are nevoie să-i faci respiraţie inimă la inimă/ are nevoie de chirurg/ să intre în operaţie pe cord deschis“ („Ţara mea”). Repetiţia sintagmei „pe cord deschis“ este o incizie chirurgicală ce iluminează fantasmele vizionarului Petru Scutelnicu.

În micro-poemele sale se denunţă conştiinţa obnubilată de timpul necruţător peste care „mai trece o bucată de moarte“ în timp ce alchimia verbului declanşează o „toamnă transparentă de ţi se vede sufletul“ şi poetul, un arheu eliberat de carnea realităţii, trăieşte drama târgului ce curge „şi se prelinge pe şosea“ („Transparenţă”).

Într-un superb poem proclamă vocaţia poeziei pentru esenţial şi cauza clipei închipuită ca un exorcism şi paroxism senzorial: „pictorul de amintiri / lângă o statuie îmblân-zită / îţi vine să-i dai numele tău / unei toamne târzii / dintr-o melanco-lie torenţială / când scrii cu viaţa pe ziduri / un poem / înfloreşte fabrica de vanilia / se arată o perlă / de tibia singurătăţii / se întristează / trenurile de navetişti“ („Pe genunchii melancoliei”). >>>>

Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Personajul principal, profesoara de liceu Victoria Stroescu (nume predestinat unei învingătoare) este accidentată grav pe o trecere de pietoni. În 25 de ani de carieră a idealizat noţiunile de bine şi rău. A sădit, a îngrijit, a dăruit. Pe patul de suferinţă pretinde aceleaşi valori pentru a putea merge din nou. Le găseşte doar la membrii familiei şi la medicii din Bucureşti. Starea de vinovăţie că a dat de furcă celorlalţi se împleteşte cu o tărie de caracter ieşită din comun. „Ce este mai dureros pentru mine, este că eu nu uit nimic!”, exclamă eroina. La început are ezitări dacă să ceară să fie mutată la un spital din capitală („ce vor spune medicii din Focşani?”), dar, lucrul de mântuială după principiul „Lasă că, dacă are zile, se vindecă de la sine”, „medicul care conduce operaţiunile asistentelor din pragul uşii, de parcă pacienta ar fi avut ciumă”, faptul evident că „toţi încercau să câştige bani din suferinţa bolnavilor şi a rudelor acestora”, teama că va rămâne infirmă o determină să lupte împotriva vanităţii provinciale şi să obţină trimiterea la Bucureşti. >>>>

Dacă fiecare poet contribuie cu un vers la cartea unică (acea carte pierdută a lui Dumnezeu, de care aminteşte Borges), „Bine că a existat pe întinderea câtorva secole orbul Homer, / poet colectiv precedat sau înconjurat de sute de-aezi / talentaţi / cu imaginaţii fecunde, halucinante” (Homer, poet colectiv cu multiplii aezi). E firesc, atunci, să nu încercăm să căutăm poetul venind din exteriorul poeziei ci să ne aşteptăm să îl găsim printre cuvinte, topit deopotrivă în masa de autori şi în poezie. Este şi cazul poetului Ion Lupu (Deliiciile şi caznele realului, Ed. Arania, Braşov, 2007). Căile spre acea poezie în care poetul poate vieţui pierzându-şi identitatea se poate realiza prin „trecere dincolo”: fie văzând poezia ca transcendere de cuvânt (invocând, aşadar, necuvântul stănescian), fie ca transcendere a umanului (prin trecerea autorului în ceea ce Saussure denumea regnul cuvintelor – al patrulea regn). Dacă prin necuvânt se ajunge la starea de increat, lipsa consistenţei semantice a cuvântului rostit / scris şi „dominanţa” structurii de goluri ale limbii (şi fac trimitere la motto-ul din Mihai Şora, însoţind poemul Golul şi plinul, în linia studiilor lui Leucip şi Democrit: „… un gol de un anumit fel, avid de propriul plin…”) imprimă o putere de atracţie în sens descendent, spre increatul limbii.

Ion Lupu îşi dă întâlnire cu cuvântul nu în matricea formativă a acestuia, în limbă, ci într-un loc al plecărilor succesive, în limbaj. Ca transcendere în sens descendent (date fiind „limitările” blagiene ale cunoaşterii) a umanului / mentalului, în cuvântul „întrupat” al limbajului aparenta închidere poate conduce, prin referinţa la matricea formativă a limbii, la deschiderea necesară. „La sfârşit vin cuvintele, docherii spătoşi / care-nghesuie în cargoul poemului / fiinţa cu mii de picioare a zilei” (Cuvintele – docherii spătoşi). Poezia ca transcendere a fiinţei umane implică alte două câmpuri de forţe, interacţionând: pe de o parte, finitudinea fizică împingând spre materializare, spre „înbălsămarea” prin scris, pe de altă parte, permanenţa spirituală atragând >>>>

Se află în librării volumul de debut Sărbătoarea efemerului de Dana Dânşoreanu, scoasă de sub teascurile Casei de Editură Dokia Cluj-Napoca, 1997, cu o postfaţă de Radu Creţu.

Cartea, care se deschide cu un moto din „Sunt spiritul adâncurilor”, de Nicolae Labiş, cuprinde 48 de poeme de o voluptate controlată şi reflecţie ce ne revelează o inteligenţă lirică.

Sinceritatea trăirilor ce străbate din poeme freamătă de senzualitatea imaginaţiei, din care irup întrebări. „Ce e viaţa? Ce e moartea?/ Ce sunt eu?/ De unde am venit? De ce pleca-voi, oare? Când în jur e amăgire / Nimic definit, fiasco, nebunie sau descoperim versuri ce declanşează un elan meditativ: „Efemeritatea siguranţei, nimic nu-mi garantează elanul vieţuirii, aceeaşi noapte continuă mă locuieşte, sensul e doar derulare, aici mă identific, în spaime, mizerii şi sudoare”.

Cert este că poeta Dana Dânşoreanu este o nostalgică, al cărei eu declanşează viziuni lirice cu sensuri morale în care se încheagă raporturile fiinţei cu lumea. Abstract, definesc trecutul şi totuşi, o rază de soare pătrunde în yala sufletului tău, dorinţa stării neelucidate, sau continuă trăirile în nostalgia spiritualităţii şi elanul purificării „implor înţelegere, sper să nu fie un vis dus de prezentul stării de maturitate”. Volumul de faţă este o confesiune lirică cu un ingenios scenariu liric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită acut: „Descriu o suferinţă adâncă şi neştiută, în inima străină a corpului de gheaţă, sau sentimente inefabile ca „ard” în „flăcările” iubirii „Îţi caut faţa în noapte, obrajii şi fruntea încrustată de dureri,s-o iei în mâini, sub stropi de lacrimi, alungându-mi singurătatea, simţământul iubesc”. >>>>

La început de drum în literatură,Ana Moldovan debutează cu volumul Tot ce era de spus…(Poeme în proză),cu o postfaţă de Artur Silvestri(Naturaleţea unui element de floră sălbatică),apărut la Carpathia Press,2008,în colecţia Primul cuvânt.Aceasta face parte din programul ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusiv volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care aceştia se exprimă.Programul în cauză este iniţiat,încă,din 2007 de cunoscutul scriitor şi filozof Artur Silvestri şi va continua să apară  sub îngrijirea acestuia.

Poemele în proză ale Anei Moldovan sunt trăiri metaforice ,tip jurnal,al cărui personaj este eul poetei,fiind o literatură de o spontaneitate de dicteu.(Artur Silvestri).

În tensiunea dintre concept şi imagine,această poezie,dezvăluie în fapt,o vibraţie mai adâncă,între spirit şi mediul înconjurător:Şi aluneci încet între mătăniile acelea,prin corturi verde închis,luminate alene de două lumini triunghiulare…(Corturi verzi).Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională:Râurile crescute flămânde de istorie,priveam apa bulversată de panica acvatică,pe cer doar tavane rupte

de nori meschini ne aminteau iar (Tăcere).Duplicitatea ca două drepte paralele,fiinţa şi nefiinţa,care,totuşi,tangenţiază într-un final când Dimineaţa ne trezim sub farul catarg în barca mea veche temeinic legată de gard.(Mov),o regăsim în multe poeme ale Anei Moldovan.Sevele existenţei sunt căutate în paradoxale şi inedite ipostaze ale realităţii,până şi în vinul băut în altă viaţă prin gări care numai au trenuri.(Cuvinte frumoase uitate într-un sertar). >>>>

Spuneam în “Postfaţa” romanului “Lupoaica” faptul că Eleonora Georgeta Bulz iese la rampă cu două cărţi deodată: cea numită anterior şi … “Înainte de moarte”, cartea de faţă. Titlul nu trebuie să vă influenţeze … Nu, el nu se referă la starea fizică a autoarei; domnia-sa este, încă, plină de vigoare şi, suntem siguri, va mai scrie multe cărţi de acum înainte.

Dacă “Lupoaica” este de o anumită factură, unde simbioza Om-Natură face antiteză cu societatea obtuză, nedreaptă, violentă şi de neînţeles, uneori, “Înainte de moarte” este o carte clădită pe alte coordonate: mister, răzbunare venită dintr-o maladie perpetuă, o veşnică forfecare trecut-prezent, care ne aduce în faţa ochilor, prin imaginile puse în pagină, fapte desprinse, parcă, dintr-un film horror, greu de digerat.

Lectura, însă, este alertă, cartea susţinându-se pe nişte planuri cinematografice, unde personajele sunt puse să gândească, să vorbească şi să acţioneze la persoana I, balansând, la rându-ţi, între a le condamna, a le compătimi sau să dai vina, din nou, pe ochiul negru al destinului, implacabil, neiertător.

Personajele nu sunt multe, doar o mână, tipologia lor fiind uşor ghicită pentru că fiecare are o “carte de vizită” bine creionată de autoare. Magi (Magia), fata din Est, venită în State să câştige un ban, devine un simbol al unei vindecări sufleteşti, a unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea (Bunicul), fata ce duce pe umeri “forţa” binelui, alături de Fer, fratele mai mic, crescut ca-ntr-un incubator de sora mai mare, Lucy, o psihopată, trăitoare a unei maladii cu rădăcini într-o copilărie frântă de-o mamă vi-tregă beţivă, vulgară, perversă. Tatăl său, care şi-a pierdut viaţa printr-un suicid, este liantul dintre un trecut bogat dar mizerabil, prin comportamentul mamei vitrege, şi acest prezent dominat de maladia lui Lucy, hrănită de-o răzbunare criminală, greu de imaginat. Sfârşitul este un happy-end, un sfârşit aşteptat, dar nu sigur, unde iubirea dintre Magi şi Fer învinge, absolvând cititorul de tragisme şi virtuale scene de horror. >>>>

Noua carte semnată de Cosmin Ştefănescu – Labirint apocaliptic – (Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2008) probează virtuţi incontestabile de prozator. Tema predilectă a autorului este condamnarea ororilor războiului. Din această perspectivă, ideatica volumului de proză fantastică, pe care îl discutăm acum, se află în prelungirea celei a volumului de versuri Sânge balcanic (2007). Aici, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa din Balcani. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Zvasticato, Şeptel, Apocalipsa. În tentativa disperată a Aliaţilor de a restabili pacea, prin foc şi pară, – paradoxal stindard! – pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic (în volumul de proză este moto-ul Capitolului 14) oferă imaginea terifiantă a unui copil – suflet nevinovat – răpus de „Păsări malace”.

În volumul de proză, Apocalipsa din Balcani este extrapolată la întregul mapamond, prin intermediul viziunilor protagonistului – Walter Nietzsche. De-a lungul celor 21 de capitole, cititorul îl poate urmări în regresiunile sale temporale, dar şi unele progresii anticipative. Creierul acestuia conectat la o puzderie de calculatoare, prin intermediul unui cip implantat, permite specialiştilor să studieze hologramele zămislite cu prodigiozitate.

Să remarcăm enciclopedismul autorului: fără minime cunoştinţe din medicină, astro-fizică, bio-chimie, istorie şi geografie, religie şi mitologie, ca şi lecturi din seria SF, Cosmin Ştefănescu n-ar fi reuşit să-şi facă proiectul credibil.>>>>

O dimensiune patologică a individului, a societăţii, o lume supusă unui joc al inconştientului (personal şi colectiv), o lume alienată, afazică, plasată/ (auto)situată la limita dintre real şi imaginaţie, iată ce pare a ne propune romanul Depozitul de umbre al lui Petre Bucinschi apărut în 2007 la editura braşoveană Transilvania Expres. Personajele principale ale acestei scrieri sunt chiar umbrele. Acestea iau cu asalt cotidianul propunând o altă viziune asupra realului, viziunea lor. De ce să nu reuşească aceasta în măsura în care, la rândul lor, sunt reale? Luc, unul dintre personajele romanului, un arhitect de succes, le descoperă (mai bine spus, ele îl descoperă) în urma unui incident petrecut pe când se afla în Italia, la Rimini. Acolo asistă la debarcarea ilegală pe timp de noapte a unor emigranţi albanezi, nişte umbre fără nume, fără chip. Printre ei, o femeie tânără, frumoasă- misterioasa Ridvana, pe care Luc o salvează de carabinieri ascunzând-o în camera sa de hotel. Dar Ridvana, după o săptămână, va dispărea din camera de hotel şi din viaţa lui Luc, va deveni o umbră. Ei, povestea de-abia acum începe…Umbrele ies la iveală, îşi cer drepturile…Luc nu mai poate rezista asaltului acestora, lumea sa devine o lume a umbrelor. Iată o situaţie oarecum inedită, în măsura în care se propune ca o variantă inversată a mitului platonician al peşterii: Luc, spre deosebire de eroul platonician, nu iese din peşteră la lumină, ci intră din lumea luminii în peşteră, în lumea umbrelor, trăgându-i după el fără milă şi pe cei din jurul său. >>>>

Ceea ce m-a atras de la început la noua carte de proză a lui Gh. Mincă a fost titlul, inspirat ales de ziarist spre a sugera cititorilor avalanşa de trăiri intense pe care actualitatea ni le prilejuieşte mai mult sau mai puţin involuntar, făcând a doua zi loc altora şi tot aşa până când, privind cu mirare detaşată înapoi, printr-un efort axiologic găsim înşine emoţionante unele dintre aceste efemeride ale cotidianului depăşit. Rămân impresii plăcute de viaţă trăită la înaltă tensiune şi experienţa care maturizează şi transformă în înţelepciune „amintiri ce nu mai dor”.

Impresionează marea diversitate tematică a „frânturilor de viaţă” cuprinse în carte, „pilule” de una, rareori două pagini, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea că unele din ele au văzut lumina tiparului ca foiletoane în paginile ziarului buzoian la care trudeşte autorul. Cu emoţie, înţelegere şi umor, acesta scrie despre întoarcerea în copilărie şi acasă, despre pregătirile de Crăciun şi, implicit, despre iernile, zăpezile şi colindele de altădată şi de azi, despre oamenii aleşi pe care i-a cunoscut, cărţile care l-au marcat, dar şi despre „calendarul” beţivilor, despre cum e privită hoţia, despre viaţa suburbienilor, despre Veta şi Mitică cei de azi, despre soacra prototip, despre capra vecinului şi nunta de cartier, despre călătoriile făcute sau ratate, despre cârciuma de ieri şi barul de azi etc., etc., etc. Slalomul printre banalităţile cotidianului nu exclude „blânda batere de aripă a Necuprinsului” sau încercarea de a afla „cheia uşii de la camera din care năvăleşte peste noi răul”.>>>>

Între poeme («Peisaj lăuntric», «Dincolo de jertfă şi iubire» etc.), schiţe / povestiri («Iisus din podul bisericii»), ori literatură pentru copii («Vine Moş Crăciun», «Căsuţa cu poveşti» etc.), trebuie subliniat de la început că „balanţa Minervei literare”, atunci când această zeitate nu se numeşte Alex. Ştefănescu (ce se vede drept un Maiorescu de Mic Paris, strigând de pe soclu –însă cu „favuridele” căzute-n gazon – tuturor celor ce se bucură de „beţia de cuvinte” a junglei democratice: „În lături !” –  cf. Ziarul de duminică / 22 IX 2006), înclină „întregul” creatorului Melania Cuc în ipostaza de „artist al cuvântului” (căci dânsa-i şi un vertabil „artist al şevaletului”), fireşte, spre talerul cu „pentaedrul” unor admirabile romane: «Femeie în faţa lui Dumnezeu», «Graal», «Impozit pe dragoste», «Cinând cu Dracula», «Fructul oprit» etc.

Recentul roman al Melaniei Cuc, «Femeie în faţa lui Dumnezeu» (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007), impune o ecritură modernă, cu un relief sufletesc în „elansări” şi în „receptări” preponderent adolescentine, relief deopotrivă expresionist şi paradoxist, bine-temperat, a cărui vegetaţie epică arborescentă este nutrită de gâlgâitoare pânze liric-freatice, parcă în ciuda „deschiderii” cu „spirit realist”, din vecinătatea rebreniană a unei „dinamici a vagonului de tren” (cu „un Rogojinaru”, de data asta, feminin, poate chiar din Târlişua, ori, mai degrabă, din Archiudul autoarei: «În vagonul corodat de lumina ca staniolul uzat, de pe bancheta de lemn slinos, faţă în faţă cu femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă pentru a-şi aduna lacrimile în batistă, /era/ proprietara coşului acoperit numai în parte de o basma mare, înflorată, /ce/ vorbea întruna, cotcodăcea ca găina stăpână pe toată ograda», «se ridica, se aşeza, iar se ridica…, trosnindu-şi încheieturile degetelor boante, dar încărcate de inele multe şi grele…» – p. 5), şi până la o curajoasă „închidere” a ucroniei / utopiei naratologice, cu o „misterioasă” Dacie Diugan şi cu un inorog gata de „startul secund” («Dacia ţipă şi repetă pe silabe cuvintele, aşa, speriată de moarte şi aproape convinsă că dezastrul se săvârşise; inorogul alb făcea pe mai departe rondul arenei cu becuri electrice viu colorate şi de putere maximă.» – p. 234). >>>>

Un „Creangă al Ţării Secaşelor” este scriitorul Ioan Popa. Din pana lui magistral arcuită, nasc şi (re)nasc ziceri tipice, proverbe, vorbe de duh sau de înţelepciune populară specifice Ţării Secaşelor. Ca şi în alte volume anterioare (Cerul şi pământul de acasă, Odinioară la Purpura, Patimi şi iubiri la Purpura, cărţi apărute la Editura ASTRA Blaj), scriitorul Ioan Popa culege, şi de această dată, „De sub vălul negurii cărunte”, întâmplări, oameni, fapte, toate filtrate prin geniul artistic de povestitor dar toate petrecute, ca întotdeauna, la …Purpura. Acest loc mirific, cu tainele şi frumuseţile lui, devine un topos etern al scriiturii, un Axis mundi ce înveşniceşte, fără îndoială, o lume a satului situat între două cetăţi de cultură, Blaj şi Sibiu.

În această lume de la Purpura, scriitorul narează lent, uneori protocolar, ceremonios, alese …”iubiri pierdute, iubiri irosite, iubiri pe nedrept stinse”. Inspirate din realitate, poveştire devin vii prin trăirile intens erotice ale unor personaje, de pomină fiind Ana Sânmiclăuşeanca, Chiva Nanii, Fercheneaţa, Niţa Popii sau Căpitanul Hugo.

Din universul trăirilor eroilor se desprind însă şi câteva chipuri luminoase. Este mai întâi, chipul de lumină al naratorului care relatează poveştile de dragoste văzute sau auzite de la alţii, dintr-o perspectivă subiectivă dar şi detaşată, cu implicaţii afective, ca şi la Creangă. Nu de puţine ori, firul narativ este întrerupt de sintagma „mi-aduc aminte” prin care naratorul scoate la lumină „de sun negura căruntă” amintiri vii, evenimente oameni, legende… Naratorul ştie să creeze atmosferă, să umple spaţiul dintre cuvinte cu dislocări sintactice şi digresiuni, cu vorbe de-alean, manifestându-şi, voit, stările de spirit, de cele mai multe ori pline de milă şi compasiune faţă de anumite tipuri de comportament inacceptabile şi condamnabile în lumea satului tradiţional. >>>>

Biografia abundentă şi tensionată a lui Dumitru Nicodim (omul s-a născut în Jurilovca pe Dunăre din colonişti, însă, transilvăneni, părintele său a îndurat temniţele comuniste şi spitalele penitenciare, apoi asasinatul martiric, copilul petrecându-şi anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în casele de asistaţi, un doctorat antedecembrist, şcolirea în jurnalism după 1989 şi un stagiu la cotidianul „Dreptatea” şi, tot acum, profesoratul academic la UP Bucureşti întregindu-i periplul existenţial) corespunde, din cât îmi dau seama, lucrării sale spirituale: e bioterapeut radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând, cum aflu, „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobogean, cercetări menţionate de arh. Silvia Păun în vol. Absida altarului, Ed. Per Omnes Artes, 2000”. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă (Lebede albe – calea iubirii, Editura Vox, Bucureşti, 2008), şapte volume: Poezii amare, Editura Tornada, 1992, Casa lui David (roman), Editura Humanitas, 1996, Lacrimă cu zăvor (versuri), Editura Mustang, 1997, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (proză), Editura Fiat Lux,1999, Poarta Albă (roman), Editura Humanitas, 2003, Cusături eterne (versuri), Editura Artemis, 2007, Atân Tepe (versuri), în vol. „Harmony”, The 3-rd World Congress of Poets, Iaşi, 2001.

Dacă în Cusături eterne, asupra căreia m-am aplecat cu altă ocazie, constatam, într-o latură a cărţii, tentaţia autorului de a-şi scruta originile metafizice şi de a-şi apropria duhurile întemeierii, o ispitire ce se întindea deopotrivă spre aspectul ezoteric al ritualului, spre simbolurile enigmatice, cu scopul – mărturisit însă numai liric – de a pătrunde, pe calea iubirii, nedezlegarea tainelor, în Lebede albe (subintitulată, premeditat, calea iubirii), menirea destăinuirii primordiilor va reveni exclusiv dragostei. Dealtminteri, aşa cum apreciază şi prefaţatorul volumului, scriitorul Doru Munteanu, cartea, alcătuită parcă din pericope (mai lungi ori mai scurte, numerotate, optzecişiuna la număr), poate fi percepută ca un singur poem de largă respiraţie – o înşiruire grav psalmodică, vrednică a fi asociată, ca variantă modernă, Cântării Cântărilor. „Demersul liric nu e cel clasic al poeziei de dragoste închinate fiinţei iubite – scrie Doru Munteanu –, ci iubirii ca şi concept pământesc şi biblic. >>>>

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei.  Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene.  Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul,  naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică. >>>>

Arta mimată. Aşa cum ne-a obişnuit, Petre Bucinschi ne oferă încă un spaţiu al închiderilor succesive de urme ale unei existenţe, riguros ordonate pe paginile impare ale unui volum de versuri: Trompeta fără muştiuc, Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008. O carte ce, odată deschisă, asigură realizarea fluxului material-imaterial al traseului dinspre urmele existenţei poetului înspre imaterialul mental al lectorului. Practic, prin intermediul acestui transfer material-imaterial a jonglat în ultimele lucrări Petre Bucinschi pentru a scoate în evidenţă un univers al textualităţii acaparând auctorialul. O ecuaţie poet-text poetic în care erau introduşi, pe rând, coeficienţi diferiţi, materia textuală modificându-şi existenţa în funcţie de aceştia. O ecuaţie care suportă o modificare în Trompeta fără muştiuc, unde se mai introduce, de această dată, o necunoscută: femeia. Femeia bântuie atât imaterialul mental, cât şi materialitatea textului închis între coperte. Avem, altfel spus, poeme erotice în proză, de fapt intruziuni într-o relaţie deja stabilizată între autor şi textul său. Căci femeia este cea care modifică structura relaţiei; ea nu dă tenta erotică a textului, ci îl organizează în jurul său, organizând deopotrivă, în actul scrierii, intenţia auctorială. >>>>

Trăitor în municipiul Tecuci, unde îşi desfăşoară activitatea ca profesor de Educaţie plastică la patru şcoli din oraş (este născut la 9 aprilie 1951 la Nicoreşti şi a absolvit în 1974 Institutul de Arte Plastice din Iaşi, unde a studiat cu profesorii Dan Hatmanu, Francisc Bartok, Vladimir Florea şi Corneliu Ionescu), pictorul Ştefan Buţurcă, membru al U.A.P., Asociaţia Bucureşti, a depăşit de mult graniţele unei valori locale. Cele 29 de expoziţii personale de pictură şi grafică deschise în perioada 1972-2007 la Tecuci, Bucureşti, Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ şi Chişinău, participarea la numeroase manifestări de grup şi colective, la Saloane naţionale au făcut ca numele său să fie reţinut de critica de specialitate, de iubitorii de artă, impunându-se în contextul picturii româneşti contemporane. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România (Bucureşti, Iaşi, Suceava, Galaţi, Tecuci, Constanţa, Lenauheim, Bistriţa-Năsăud, Sf. Gheorghe, Bârlad, Focşani, Piatra Neamţ), ca şi din Canada, China, Franţa, Israel, Republica Moldova, S.U.A. Despre creaţia lui au scris cele mai autorizate peniţe ale criticii de artă din ţara noastră: Radu Negru, Marin Mihalache, Cristina Angelescu, Dan Grigorescu, Valentin Ciucă, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Vasile Florea, Maria Magdalena Crişan, Cornel Radu Constantinescu, Veronioca Marinescu etc. Reputatul critic şi istoric de artă ieşean Valentin Ciucă, autorul monumentalelor albume „Un secol de arte frumoase la Iaşi”, „Un secol de arte frumoase în Bucovina” şi al atâtor alte volume, i-a consacrat albumul monografic „Ştefan Buţurcă, viaţa ca un portret”, apărut la Editura Art XXI. >>>>

Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind, (răscolind) prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa, atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii.

Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă.

El este altfel, cu totul altfel,  şi nu rostesc aceste cuvinte din complezenţă. În tot ce întreprinde, prin  multiplele raze pe care le răspândeşte, în încercarea disperată de a-i lumina pe cei din preajmă, se poate vedea acest semn al unităţii care nu cunoaşte locul comun, cărările bătătorite, deşi inspiraţia lui este uneori livrescă. El realcătuie, rescrie, reiterează marile teme ale literaturii universale, cu aceeaşi dezinvoltură şi măiestrie, de parcă ar fi scrise acum. Vasta, colosala erudiţie pe care a acumulat-o prin străduinţe jertfelnice, supraomeneşti, ar putea speria, intimida, pentru că se ridică la cote de neatins.

Spirit enciclopedic, oferă însă, cu reţinere, fărâme din  monadele minţii, atât de bine organizate, doar atât cât putem noi oamenii, îngurgita, îndeobşte.

Dar, ce asupră de măsură conţine verbul său, esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină!

Dacă ar fi să ne raportăm la alte personalităţi enciclopedice, care şi-au înscris pana  în cartea de aur a liricii noastre, Gellu Naum ori Emil Botta ar fi palide umbre. >>>>

“Patriotismul? Spun unii c-ar fi un sentiment anacronic,demonetizat de regimul comunist.Cine ne opreşte să spălăm zgura patriotardă pentru a se reînvia aurul pur al adevăratului patriotism? Se întreabă Ana Ruse în Prefaţă la frumoasa antologie România din suflet alcătuită de un colectiv condus de aceasta,format din:Laura Văceanu şi Valeriu Cuşner,iar coperta şi desenele fiind executate de Nina Vizireanu.

România din suflet ce are ca subtitlu “90 de poeţi cerebrează 90 de ani de la Marea Unire”,a apărut la Editura Boldaş,Constanţa,2008,şi pe lângă Prefaţa semnată de Ana Ruse,se deschide cu un Scurt istoric de Cezar Pânzaru,Preşedintele Asociaţiei Pro-Basarabia şi Bucovina Constanţa şi cu o scrisoare deschisă adresată Doamnei Ana Ruse de către Valeriu Ostaş,Directorul Centrului de Cultură şi Asistenţă Didactică”Casa limbii Române-Căuşeni”.

Din versurile publicate în acest interesant volum se desprinde acel sentiment inefabil al dragostei faţă de Patria-Mamă care a dat pe Mircea Eliade,Eugen Ionesco,Brâncuşi,Enescu,etc,faţă  de Patria Limbii Române în care s-a născut şi au scris Eminescu,Coşbuc,Radu Gyr,Nichifor Crainic,sau Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu.

Volumul cuprinde versuri scrise de autori mai puţin cunoscuţi,dar sunt prezenţi şi poeţi de notorietate ca:Ionuţ Caragea,Mircea Ioan Casimcea,Valeriu Cuşner,Victoriţa Duţu,Adina Enăchescu,Al.Florin Ţene,Ion Găbudean,Florin Grigoriu,Adrian Lesenciuc,Amelia Magori,Mihai Merticaru,Ion Pachia Totomirescu,Bogdan I.Pascu,Ion Roşioru,Ana Ruse,Florentin Smarandache,şi mulţi alţii.România din suflet reuneşte poeţi de expresie română din România,Republica Moldova,Italia,S.U.A.Ucraina,Rusia,Franţa şi Canada.O parte din aceştia sunt membrii Ligii Scriitorilor din România,de expresie română de pretutindeni.

Din multe poeme se desprinde dorinţa autorilor ,inclusiv speranţa ,că v-a veni şi clipa când  vom putea reclădi România Mare,aşa cum frumos zice Ana Ruse în poemul Rugăciune :Dă-ne,Doamne,şi răbdare/să ne făurim la loc/iarăşi România Mare/sub o stea de alt noroc. >>>>

Emil Lungeanu (n. 04.06.1958, Bucureşti) are o creaţie diversă, cu un bun echilibru al genurilor literare. A a publicat versuri: Eu, deodată (1989); romane: Strict secret (1999), Profesorul de frig (2000), Metropolis (2001), Ereticii (2001), Steaua Polară (2003), Graffiti (2003), Jurnalul lui Henry Wilde (2008); dramaturgie: Moarte în cinci mutări (2003), Grajdurile lui Augias (20039, Profesor de frig, ofer meditaţii (2003), Teatru (2008); critică literară: Lecturi pe întuneric (2007); eseistică: Ceasul lui Făt-Frumos (1997), Conspiraţia Shakespeare. În recenta apariţie, Gramatica tăcerii sau codul poetic al lui Costin Tănăsescu, Emil Lungeanu aduce în atenţie cărţile de poezie ale lui Costin Tănăsescu, pe care le analizează in extenso, la modul cel mai atent şi minuţios, procedând la o serie de asocieri şi legături ţinând de o aproape luxuriantă disponibilitate şi vivacitate a criticului, spre norocul de necontestat al poetului. Parcursul actului critic, treptat, capătă virtuţile unei creaţii literare în sine, realizată cu vioiciune de spirit, cu nerv, cu abundenţă de informaţie, cu ironie, cu umor. Acesta din urmă nu bagatelizează subiectul, dimpotrivă, îi accentuează semnificaţiile, nuanţele ce dau textului o vibrantă coloratură. Vâna de dramaturg transpare, se implică, vrând-nevrând, căci această savuroasă cronică literară pare să răspundă structurii unei piese de teatru. Autorul ei prezintă în deschidere cadrul socio-cultural actual, manifestându-şi deschis dezgustul pentru vulgaritatea şi trivialitatea întâlnite la orice pas, în realitatea prezentă, fie că e vorba de afişele sau titlurile unor spectacole de prost-gust, de reclamele, de comportamentele frivole sau de textele aşa-zis poetice ale unor veleitari debusolaţi. Apoi intră în scenă o serie de personaje: poeţi, critici, dramaturgi din literatura naţională sau universală pe care autorul îi citează, îi aprobă, îi dezaprobă, îi ia ca repere pentru silogismele sale. >>>>

Aşa îşi încheie Liviu Grăsoiu, cartea sa Voiculesciana, apărută recent la editura Nouă din Bucureşti. Lucrarea este rezulatatul ,,a 40 de ani de cercetare a operei voiculesciene”, după mărturisirea autorui.

Tot mai mulţi critici literare scriu exegeze, având încă multe de spus despre universul ideatic al creaţiei Ultimului berevoi, care a fost de curând sărbătorit. (Amintim că V.Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, pe Valea Buzăului în seara zilei de 13 octombrie şi nu 27 noiembrie, aşa cum apare în acte, fiind cel de-al şaselea copil.)

Nu există critic care să nu fi scris despre V.Voiculescu, poet, prozator, dramatrurg sau publicist. Amintim contribuţiile semnate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ştefan Aug.Doinaş, Eugen Simion, Ion VIad, Ov.S.Crohmălniceanu, Adrian Marino, George Muntean, Marin Bucur, Ovidiu Papadima, Nicolae Manolescu ş.a.

Liviu Grăsoiu trece în revistă întreaga preocupare a sa, de la cea a tânărului absolvent al Facultăţii de filologie, repartizat la Televiziunea Română încă din 1968, când a realizat primul documentar despre Voiculescu, a urmat un drum ,,necesar şi firesc pentru impunerea adevărului, când a continuat cauza nobilă, aşa a servit ciudata epopee numită Voiculesciana.” Această carte, scrie autorul este ,,cel mai preţios titlu de glorie pentru munca mea”.

Ce conţine această epopee? O suită de conferinţe, interviuri, scenarii de televiziune, articole publicte în Ateneu, Luceafărul, Ex Ponto, Jurnal literar, precum şi unele fotografii sau coperţi (ediţia din 1983 a ,,Poeziilor” fiind îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de L. Grosu sau cartea monografică ,,Poezia lui V. Voiculescu”, de acelaşi critic. <!– /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent:”"; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family:”Times New Roman”; mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;} a:link, span.MsoHyperlink {color:blue; text-decoration:underline; text-underline:single;} a:visited, span.MsoHyperlinkFollowed {color:purple; text-decoration:underline; text-underline:single;} @page Section1 {size:612.0pt 792.0pt; margin:72.0pt 90.0pt 72.0pt 90.0pt; mso-header-margin:35.4pt; mso-footer-margin:35.4pt; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –> >>>>

Deşi nu se află încă la vârsta senectuţii pentru a-şi scrie şi publica amintirile, cunoscutul poet, prozator, cercetător, critic şi istoric literar, biograf şi editor Florentin Popescu adună în această carte – spre care te ademenesc în primul rând titlul, dar şi coperta sau bogatul material ilustrativ – amintiri şi impresii din copilăria, tinereţea şi maturitatea sa. Aflată la limita dintre amintire şi jurnal sentimental şi subintitulată „Amintiri şi evocări”, ea vine să confirme încă o dată părerea generală că fluxul rememorării este unul absolut imprevizibil. În viaţa fiecăruia, chiar a persoanelor mai tinere, survine un moment când – voluntar sau involuntar – amintirile te asaltează, simţi nevoia să priveşti în urmă. În cazul de faţă, deşi autorul mai inserase prin diferite reviste evocări legate de anii formării sale, imboldul declanşator şi ordonator al fluxului memoriei a fost un fapt precis – în anul 2005 oficialităţile buzoiene i-au conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău. Încă un motiv în plus ca autorul cu o experienţă literară şi publicistică de invidiat, instalat comod în „fotoliul de onoare”, să se lase ademenit de efluviile nostalgice ale trecutului, cum fac mulţi oameni lucizi în momentele de bilanţ ale vieţii lor, căci „Atunci când priveşti lung înapoi, vezi mai bine drumul în faţă!”, după expresia lui Gh. Mincă, confrate de gazetărie al autorului. >>>>

De indata ce Cultura Neamului dilueaza in luminile sale o personalitate, identitatea la acel Neam devine consfintita si recunoscuta! Confirmarea acestei legitati o intareste din nou cele doua romance Veronica Balaj si Cristina Mihai, prin lucrarea lor adunata din acele convorbiri/interviuri cu scriitorii romani, si puse in cartea AREOPAGUS. Aceasta carte este o adevarata marturisire de credinta literara a celor cu semnul artei pe frunte si in inima. O carte care se aseaza ca parte vie si reprezentativa Istoriografilei Literaturii Romane Universale.

Asa cum de fapt confirma randurile pe care le reproducem spre exemplificare: “Volumul de fata se vrea o intalnire de idei si marturii. Semneaza in paginile sale o mica parte dintre scriitorii de origine romana aflati dincolo de granitele tarii, in Franta, Germania, Elvetia, Spania, Israiel, Canada, SUA, Australia. Fara a-si propune sa fie macar un dictionar, cartea reuneste convorbiri realizate fie direct, pentru emisiuni radiofanice, fie prin formula electronica, in credinta ca, la un anume moment, toate acestea s-ar putea constitui intr-un document al memoriei afective privind identitatea culturala romaneasca.

Fiecare interventie subliniaza in modalitate proprie, o nota din concertul interculturalitatii pastrand marca spirituala careia, structural, continua sa-i apartina”.

Adica, tocmai ce dezvaluiam din contextul cartii, consfintirea si recunoasterea, cu mandrie, apartanentei noastre romanesti, identificarea cu tara de origine, mai intotdeauna cu cei suferinzi si cinstiti care ne asigura fiinta de Neam in interior si in fata lumii!

Cartea AREOPAGUS, prin daruirea autoarelor se afla acum si la Biblioteca “Mihai Eminescu”-Australia, bibliotecar Ioan Miclau,(subsemnatul ce confirm primirea ei). >>>>

În suita de povestiri intitulate, atât de inspirat, „Grădina care s-a suit la cer”, autoarea aduce în prim plan valorile morale creştine, uitate sau ignorate astăzi: cinstea, respectul, ruşinea, pudoarea, dintr-o vreme când acestea erau socotite virtuţi de căpătâi ale omului şi nu se concepea încălcarea lor, fără a aduce grave prejudicii personalităţii umane, şi fără a cere o compensaţie pe măsură.  Flăcăi şi fete mari sunt puşi faţă-n faţă să-şi probeze demnitatea şi, cu toate că dintru început, câţiva băieţi pun la cale răpirea unei fete de la horă, ajunşi la o rudă, în alt sat, îşi dau seama cu toţii de grozăvia faptei lor. (La furat de fete).

Unchiul protagonistului, Fane, ca un veritabil judecător, analizează la rece fapta flăcăilor şi pune deîndată lucrurile la punct.

Dovadă că sufletul tinerilor era încă nepervertit, este că nici unul nu ştie cum să procedeze şi ce să facă mai departe în atare caz. Şi situaţia creată îi depăşeşte. Ei acţionează în virtutea inerţiei şi a unei ambiţii puerile, pentru a demonstra că nu sunt cu totul proşti.

Faptul că fata, plângând apelează la demnitatea şi cinstea unchiului, implorându-l să o scape de ruşinea aceasta şi să o elibereze din mâinile răpitorilor de ocazie, rugându-l în genunchi,  să nu permită ca flăcăii s-o necinstească, reliefează buna creştere creştinească, învăţătura de acasă şi are darul de a răsturna situaţia. Tinerii, din răpitori, devin pârâţi şi sunt nevoiţi să suporte oprobiul satului.  Aceste lucruri dovedesc că valorile morale sunt la mare cinste în acele locuri şi ele sunt puse pe primul plan în întemeierea vieţii.

Băiatul care pune la cale totul, luându-şi două ajutoare, pentru a-şi îndeplini planul, nu este nici el prea convins de propria acţiune şi, cu o îndrăzneală care nu-l caracterizează, ia o hotărâre supremă: o dată ajuns la unchiul Fane, declară că vrea să se însoare cu fata, ceea ce ar fi şi făcut, dacă unchiul accepta compromisul. Intenţia lui nu este tocmai rea, ci vrea să-i servească o lecţie fetei care a râs de el şi i-a spus că băiatul nu-i de nasul ei. >>>>

„Nicăieri nu mai vezi / ceea ce cauţi…/OMUL” – mărturiseşte autoarea Aurelia Rînjea, pierdută parcă într-un  „ocean în care mereu te reîntorci pentru a rămâne, oricât de multe feţe ar lua, căutând să te încorporezi în rădăcinile Umanităţii.”

Este un destin tragic la urma urmei, asuprit de lipsa de comunicare – vitală pentru oameni. Comunicarea verbală – singura care-l distinge pe om de celelalte specii.

Cartea Domniei sale „METAMORFOZE” –este un strigăt, o chemare, o şoaptă, un semn, o mână întinsă, o tâmplă jinduind o alta, un umăr de sprijin, un sipet curat către inimile care până acum refuzau să se deschidă.

Poeta bate neauzit dar temeinic la uşile inimilor noastre, cu inima dumisale în palme. Ne-o arată, ne-o întinde. Ne iese în întâmpinare cu inima pâlpâindă precum candela, obosită de aşteptări în van, de stat în răscruci în calea drumeţilor.

Din inima Domniei sale se poate sorbi ca dintr-un izvor fermecat, apa vieţii. Trebuie să vrei doare. Să ştii să vrei. Din lupta cu tăcerea a ieşit biruitor, Cuvântul. Setea acestui  cuvânt nu poate şterge geamul prin care se vede realul. E vremea de a ieşi din crisalidă. E vremea de zbor temerar în văzduhul ameţitor. Dă-i Doamne aripi durabile să se înalţe cât mai sus, pe culmile de unde se poate contempla fericirea de a fi om, fericirea de a fi creator şi creat, muritor care şi-a câştigat deja veşnicia. >>>>

“Înlocuind realitatea cu viaţa proprie/ nu făceam decât să trăiesc/ înlocuindu-mi viaţa cu cele văzute/ şi mai cu cele nevăzute/ schimbam cursul vieţii şi al realităţii/ iar acest fapt se întorcea/ împotriva mea/ strigătele nu se auzeau/ morţii strigau şi piereau/ prin ceaţă căutându-şi viaţa/ înlocuită cu realitatea/ Astfel a fost descris un peisaj sumbru/ al vieţii şi morţii în nu prea multe cuvinte/ şi necuprinzător/ ca însăşi viaţa şi moartea.” (Necuprinzătoare) unde Nicolae Prelipceanu propune stări – fie poetice, fie ontolo-gice ce par a fi topite într-un “tot simfonic”, sprijinindu-se – filozofic – pe două concepte – realitatea şi viaţa – deci suportul “corelativului obiectiv”, cum ar spune Eliot, dar subiectivitatea evoluând constant şi “câştigând” în meditaţie şi coerenţă.

Despre poezia lui N. Prelipceanu, cronicarii literari au consemnat cu reverenţă situarea în vecinătatea aurei moderne şi chiar ascedenţa nobil devotată blagianismului. Bunăoară, Laurenţiu Ulici spunea că “poezia lui Nicolae Prelipceanu încetează să mai fie reflectarea expresivă a unor stări emoţionale, trecătoare, ci tinde să devină un paliativ al vieţii ca tensiune spre inefabilitate”. >>>>

Aflată la al doilea volum de versuri, Silvia Lozovanu este deţinătoarea următoarelor premii: Premiul pentru debut în volum acordat de Fundaţia Culturală “Alice Voinescu” şi Editura “Prier”, 1997, în urma căruia a apărut volumul de versuri “Ţinta fugind după glonte”, (1998) şi premiul II al revistei “Limba Română” (1999).

În volumul “Înotăm prin oglinzi”, Editura “Augusta”, Timişoara, 2000, Silvia Lozovanu, ab initio, de la titlu, ne avertizează asupra conceptului oglindirii imaginii ca dublare a eu-lui în diferitele ipostaze ale trăirilor. Găsim la poetă o tensiune mai adâncă, între spirit şi trup: “Căutăm nişte fântâni pe corp / am găsit doar două / izvorând numai uneori / şi atunci apă sărată” (“Autoportret”). Inversarea planurilor pace poemul mai visceral în care se resimte cerebralitatea ca presiune convenţională. Sevele fiinţei sunt căutate, în plasma organi-cităţii pure, nealterate de canonul existenţei. O radiografie a timpulului disecat chirurgical, în căutarea reflecţiei acestuia ca răspuns la vibraţiile întrebărilor existenţiale: “târziu celuilalt timp înfrunzeau / (cine ştie poate când / va fi developat negativul!) pe-o muchie de apus / clipa stă ca un suflet / în palma muribundului” (“Înfrunzirea timpului”).

Scenariul este ingenios, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită aproape visceral. De aici provine şi confesiunea frenetică aşezată în planuri diferite pentru a realiza catoptrică imagini a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase: “de lumină / sau dacă … / făceau demonstraţii / proslăvindu-i pe acei / de au cucerit / bezna întunericului” (“Cârtiţe mo-derne”). >>>>