O CARTE PE ZI

O carte de excepţie apărută la Editura Mănăstirea Bistriţa Olteană,2008,semnată de Arhim.Veniamin Micle este Ieromonaiul Macarie-Tipograf român(1508-1512).Arhimandritul Veniamin Micle , este autorul a peste 45 de lucrări publicate,o parte axată pe istoria neamului românesc, dar are şi lucrări ce abordează spiritualitatea ortodoxă şi istoria Sfinţilor.

Prezenta carte se deschide cu un motto semnat de B.P.Haşdeu:Românii avuseseră în toate nişte începuturi proprii ale lor,pe  urmele cărora trebuia să păşească,dezvăluindu-se,fiii şi nepoţii,în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului.Rânduri care dau sens necesităţii apariţiei acestei lucrări bine documentate  şi cuprinzând  elemente inedite din istoriografia acestui personaj istoric şi bisericesc.

Cartea apărută în codiţii grafice şi de tehnică tipografică de excepţie, având pe coperta întâia Frontispiciu din Tetraevanghelul de lux-1512 este structurată în Cuvânt înainte de Arhim.Veniamin Micle,la 10 noiembrie 2007,Sfânta Mănăstire Bistriţa,Studiu introductiv cu cinci subcapitole,Ieromonahul Macarie,tipograf român,cu 3 subcapitole ce abordează apariţia Liturgherului la 1508,Octoihul la 1510 şi Tetraevanghelul la 1512,Identificarea tipografului Macarie cu şase subcapitole,Locul activităţii tipografului Macarie cu şase subcapitole,Ieromonahul Macarie,creator de şcoală cu unsprezece subcapitole, Tiparul postmacarian,Concluzii privind cartea macariană cu patru subcapitole, Bibliografie selectivă,Indice de nume şi Indice de locuri. >>>>

Artur Silvestri a trăit relativ puţin raportat la uriaşele proiecte culturale pe care le iniţiase şi pe care le derula cu fervoare profund ataşat valorilor naţionale şi ortodoxe. După cum spunea adesea, trăia ca să scrie, iar soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu, mărturisea că nu ajungea să citească atât cât acesta scria şi edita. Prin strădania acestei doamne întreprinzătoare şi devotate, cunoscută şi ca Doamna Casa Lux, a apărut o serie de cărţi cu şi despre prof. dr. Artur Silvestri, scriitor, istoric, filozof al culturii, conturând portretul unui intelectual de calibru, conştient de menirea sa în societatea contemporană. Prima carte din colecţia care i-a fost dedicată, În memoriam. Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare (Editura Carpathia, 2009, 238), cuprinde mărturiile celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat. Textele emoţionante, poeziile, mesajele exprimă o gamă largă de sentimente, de la consternare şi regret la recunoştinţă pentru că nu puţini au fost cei care au primit din partea lui A. Silvestri nu numai încurajări ci şi ajutor material pentru unele lucrări, în acest sens fiind considerat un mecena cultural. >>>>

De pe o paletă lirică pastelată şi debordantă, Dan Brudaşcu creionează inefabil „Degetele timpului”:

„După o vreme o linişte nefirească

Aproape ireală  ameninţă să ia-n

Stăpânire pagina albă”.

Alminteri, poetul încrucişează armele (adevărat ca într-o tăcere de moarte) cu realităţile imediate, comune, modeste şi anonime, pliant existenţial din care „Roata morii” (roata vremii) irumpe ca baladă sugerată şi mit intrinsec:

„Şi va duce-n lume

roata cea bătrână

apa tumultoasă

repede, haină.

Va rămâne moara

singură  pe mal

să  macine tăcerea

falnicului val.”

Avem aşadar în faţă o poezie „tranşantă” în echivocul simplităţii, pauper definită de rigori stilistice. Ca frontispiciu sau pivot central al iconomiei lirice din acest volum, portretul poetului (veşnicie însemnată cu neasemănare) nu face decât să sporească atât precarul cât şi infailibilul: >>>>

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  De acolo veneau presentimetele ultime,  ceea ce fiinţa sa primea, cutremurată, semnele dimensiunii necunoscute care, mai tîrziu îi aşezaseră sufletul în altă conjuncţie cu Dumnezeu. >>>>

Traian Vasilcău face parte din tânăra generaţie de poeţi. La doar 40 de ani, este autor a 28 de volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc. Traian Vasilcău are o bogată activitate culturală, fiind Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”, fondator şi editor al revistei literare ,,Phoenix”/2004-2007, producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară  ,,Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Volumul de poezii ,,Când s-au fost spus îngerii”, apărut la editura ,,Epigraf”, Chişinău, în 2009 cuprinde o serie de versuri scrise între 2006 şi 2008, psalmi în care poetul cântă iubirea şi adoraţia faţă de Creator. Pot fi identificate note comune cu poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, însă cu o tentă modernă în care poetul sub vraja ludicului sondează valenţele ontologice ale logosului, ,,stă la sfatul cuvintelor” şi este cuprins ,,de atâta taină-mpărătească, încât cuvintele se-ntorc” să îl ,,gândească”. >>>>

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

La Editura Carpathia, Bucureşti, a apărut recent (2009) o binevenită  reeditare a cărţii lui Artur Silvestri Apocalipsis cum figuris. Este a treia reeditare a volumului de proze scurte publicat în 2003 şi reluat în 2005 cu includerea exegezei critice. Aşa cum se şi precizează, volumul redă structura celui din 2005, cu mici diferenţe: subtitlul este   Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, (prologul fiind constituit din Cuvântul înainte la ediţia din 2005 ), iar la exegeza critică a fost adăugat cuvântul Cleopatrei Lorinţiu, autoarea unui meritoriu volum despre opera lui Artur Silvestri.

Bogata exegeză critică  (Ovidiu Drâmba, Al. Husar, A.I.Brumaru, Zenovie Cârlugea, Mircea Rareş, Ion Drăguşanul, I.P.Tatomirescu, Eugen Evu, I. Popescu-Brădiceni, Dimitrie Grama, E. Bogăţan, C. Stancu, I.M.Almăjan, E.Solunca Moise, A.D.Rachieru, L.Hetco, Cl.Lorinţiu) subliniază faptul că prozele cuprinse în acest volum sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti. Sunt anii în care experimentele postmoderniste au creat un hiatus între creatori şi receptori şi proza scurtă îşi căuta un drum viabil. În acest sens prozele cuprinse în volumul  Apocalipsis cum figuris reprezintă un răspuns şi indică o cale. >>>>

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, >>>>

Un joc de aparenţe mai degrabă  teluric decât celest, jucat de o fiică  a ţărânii, înveşmântată în voaluri de amazoană voluptuoasă de Sheherazadă, unduindu-şi şoldurile, vrăjind cu glasul şoptit pe măritul sultan cu poveşti înşelătoare, care-i vor mai prelungi visul, în chemări gestuale de fată morgană, eternul feminin e la el acasă. Maya se-nvăluie-n tul alb seducându-şi peţitorii cu o simplă fluturare de mână, devenită uneori aripă…

A intra în joc, a empatiza cu sentimentul poetei, a te lăsa ispitit, sedus de căldura  voalată  din glas, de veşmântul exterior al Cuvântului, poate fi o capcană, dar, câţi dintre noi nu se îndreaptă, cu bună ştiinţă, înspre propria capcană, aproape cu voluptate, deşi ştiu ce-i aşteaptă?

Poeta de faţă câştigă prin persuasiune, prin insistenţa de a te convinge. Şi, până la urmă, te abandonezi – oblomovian – în braţele  pufoase ale fotoliului, cucerit de flăcările părelnice din cămin care-ţi dau iluzia căldurii. Până să observi artificialitatea flăcărilor, aţipeşti pe covor, cu ochii la ele… Un joc rafinat de nuanţe posibile. Avem aici tot bagajul seducţiei pe care, o femeie îl poate folosi, fără să se mai trudească să întreprindă ceva. Şi până să te dezmeticeşti, ai terminat cartea. Câţi dintre noi o vor lua în seamă, lipsiţi de langajul şocant, stradal, de gang şi de suburbie, al poeziei post-post-moderniste? >>>>

“A rămas o candelă a inimii mele. Cel care mi-a dăruit curaj şi mi-a vindecat cicatricile, trebuie să recunosc, a fost profesorul şi scriitorul Artur Silvestri, care m-a şocat cu încrederea domniei sale, în potenţialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizării mele în scris. Artur are calităţi de părinte adevarat – de învăţător. Şi aici ajung la primul nostru mare Învăţător, IISUS, astfel destinul conducându-mă spre izvorul vieţii, începând cu filmul, teatrul şi în final la scrisul celor 10 porunci. (Efectul “Fluture”)

Subscriu acestui gand inaltator al celui care si-a vazut visul implinit, prin aparitia cartii “Intre doua lumi”, la Editura Atticea, 2009 din Timisoara, consilier editorial fiind Domnul prof.univ.George Anca.

O carte dorita, o carte ce a fost plamadita demult.Nu-mi propun de a face o cronica acestei carti cu o grafica excelenta facuta de fiul autorului.Voi insista insa asupra “nasterii” ei. >>>>

In peisajul  editorial atat de divers, retinem o  noua carte   semnata de Mariana Corcoveanu    Ivaniuc,  un  volum de proza, intitulat   ‘Concertul de ieri” . De data  aceasta este  o  marturie   tandra   cu accente   reflexive  despre  afectiune si   timp, teme  preferate de autoare si in volumele de poezie, vezi  ,sugestiv,  volumul “Trei pasi spre infinit”.Cartea debuteaza intr_o atmosfera calda   de toaman   blanda, fara sa banuim ca totul   vafi   bulversat  de neconcordanta  trairilor celor doi parteneri si   va contrasta   cu    trairile  personajului    principal, o   fiinta feminina  inzestrata  cu sinceritate si intuitie, cu principii si  incredere in  puterea iubiriii.    VIATA NU _I   VA CONFIRMA    INSA   ACESTE COORDONATE  SELECTIVE  SI, DE AICI  DEMRSUL  EPIC IN  VOLUTE… Discursul epic are  accente  poetice  care coloreaza  derularea trairilor intoarse  mai mult spre trecut .
Cititorul     va intelege ca fosta iubire    este   un “concert incheiat ” redimensionat  prin prisma unor  trairi    prezente , rememoaraea   fiind   un procedeu  insinuat   atent    intre    perzent si   trecut.    Starea de meditatie si reflexibilitate, de tandrete    insoteste   personajul    feminin  de la inceputul   actiunii si pana la fine.
EA,  personajul feminin e implicata  mult mai mult afectiv   decat partenerul sau   si de aici panta  de  dezolare dupa  urcusul in   beatitudine. Afectul. iubirea, o plaseaza pe  fiinta tandra  si increzatoare   la o rascruce  de viata   asa cum se intampla de cele mai multe ori in asemenea situatii. >>>>

Moto: „Viaţa noastră istorică nu a început ieri, ci demult,  iar lucrarea noastră tăcută, senină şi râvnitoare nu se va sfârşi mâine şi va dura mult în timpul unde  se aşază  orice contribuţie jertfelnică, indiferent dacă i se ştie autorul ori a devenit anonimă. Căci, batjocorită sau uitată de răul ireductibil, fapta bună rămâne; şi cine a făcut-o, ştie Dumnezeu”¹

Activitatea culturală a regretatului profesor Gabriel Artur Silvestri promovează în universalitate valorile perene ale culturii române, demonstrând că spiritul învinge materia, că fapta bună rămâne, chiar dacă, uneori, se pierde în anonimat numele făptuitorului. Datoria noastră, în cazul acestui erudit al culturii române, este ca numele făptuitorului să nu se piardă în negura uitării, să-l pomenim când şi cum se cuvine. În aceste zile de sărbătoare, un gest minunat m-a făcut să-mi reamintesc cuvintele pline de înţelepciune ale cărturarului ce şade acum în grădina îngerilor, veghind asupra noastră: am primit drept cadou de Crăciun, prin generozitatea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri şi prin bunăvoinţa Mariei Anghel, două volume minunate dedicate regretatului Artur Silvestri: Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mândru, 135 de mărturii, Ed. Carpathia, 2009, cu un cuvânt înainte intitulat O lecţie post mortem, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri şi un argument numit O carte a faptelor, scris de Teodora Mândru. Al doilea volum primit este: Artur Silvestri, Apocalipsis cum figuris, Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, cu un cuvânt de introducere numit Sfârşitul poveştii sau Noaptea aceea, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri, Ed. Carpathia, 2009. >>>>

În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Precizăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34). >>>>

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spusîngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.” (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6) >>>>

Simpla rostire sau auzire a numelui lui Dumnezeu ( Dei) te duce imediat cu gândul la Lumină, la Focul iubirii-nearzător, la Cuvântul cu care a zidit El lumea văzută şi nevăzută şi la Cuvântul întrupat – Fiul purtat în pântec, născut de Maica Sfântă –, „născut, nu făcut” căruia mama i-a fost mereu aproape de la Imaculata conceptione până la punerea în mormânt, adică para acest cuvânt înseamnând alături (de Dumnezeu).

De altfel chiar autorul în – Chemare la cuvânt – care prefaţează  volumul a simţit că trebuie să precizeze:

„Este dei para pentru că veghează şi lucrează alături de Fiu”.

Pentru mintea noastră  mai puţin obişnuită cu scrutarea altor dimensiuni, fiind noi  văzători cu ochii fizici doar în cea de-a treia dimensiune, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, acum când graţie tehnologiei avansate am făcut cunoştinţă cu imaginile holografice a fost un fel de revelaţie: partea reproduce întregul! Prin analogie, putem afirma cu tărie că ceea ce ne învăţau Sfinţii Părinţi este adevărat – Fiul, parte din Sfânta Treime întruchipează întregul, dumnezeirea!  >>>>

Ajunsă la a 20-a carte, scriitoarea Melania Cuc nu mai are niciun fel de inhibiţie în jocul cu cuvintele. Ea scrie precum respiră şi respiră precum ar avea tot timpul acţiuni ce se ţes în atelierul de creaţie. Romanul „Dantela de Babilon”, apărut la Editura Nico, este o carte a conflictelor, a psihologiei în care personajele sunt construite în forţă. Dincolo de sensibilitatea lui, fiecare personaj conturat are o forţă interioară pentru că, altfel, i-ar fi fost greu să reziste ca prizonier în războiul rece din Orientul Mijlociu. Pornind de la premiza că Alah este mare, Melania Cuc ne prezintă o jurnalistă care va ţine un jurnal al capturării ei alături de alţi oameni din diverse părţi ale lumii, de la Laila, cea care va contura în paşii povestirii dantela, la Salomeea, femeia rămasă văduvă la faţa locului. Cuibăriţi în propria lor teamă, având în faţă terorişti firavi ca adolescentele, dar care se poartă cu haidamacul precum medicul de urgenţă cu femeia isterică, eroii simt fluidul morţii care trece de la unul la altul, făcându-i să uite că mai există speranţă şi viaţă. Este dificil să ţii în frâie o asemenea povestire de război, Melania Cuc reuşind să aducă dincolo de caracterizarea psihologică a fiecărui personaj, o lume care ne înspăimântă, în care nici măcar bogaţii precum Johnathan şi ai lui Barby nu sunt favorizaţi. Impresionantă este scena în care deţinuţii nu mai ţin cont de religie sau culoarea pielii, copilul negresei Cecilia fiind salvat de la moarte de către Barby, care acceptă să împartă laptele ei între doi copii. >>>>

Cine va analiza destinul literar al lui Ion Machidon, va constata că se găseşte în faţa unui scriitor exigent, pentru mulţi dificil, apt să fie mereu supus unor noi revizuiri în urma cărora va rezulta considerentul,  că tensiunile sale poetice izvorăsc dintr-o profundă vibraţie umanistă. „Menestrel peste păduri”, (vol. III Editura Amurg sentimental – 2006) este conţinutul unui  mod  emoţional, în care se oglindeşte doctrina personală a poetului, unde se cristalizează atât răul dezagregator cât şi binele recreator, în contextul unui destin dramatic ce i-a marcat încă din copilărie integritatea fizică.

Din acest  fond  al  decantării emoţionale se alimentează unitatea de stil, dar mai cu seamă, obiectivând  sentimentele,  Ion  Machidon face din ceea ce a fost la început, succesiune psihică de momente ireversibile, o trăire consistentă a sinelui, o entitate cu existenţă proprie: „apa în care m-am botezat a fost cu blesteme/ de mi-am pierdut tatăl în plină  copilărie/ de mi-am pierdut mâinile ceva mai târziu/ că  aşa era în vasul acela scris”. (Apa în care m-am botezat, p.27) Desigur, dispoziţia sentimentală poate avea un stimul obiectiv conştient şi apropiat, ori subconştient şi depărtat, considerând acţiunea creaţiei poetice în ansamblu, mai mult decât ca pe o relaţie de  la cauză la efect, >>>>

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin . >>>>

S-a afirmat cândva că autorul unei monografii nu ar fi pe deplin mulţumit de munca sa, dacă nu ar dilata proporţiile operei cartografiate, dacă nu ar construi un podium artificial pentru scriitorul prezentat. Un soi de relaţie între avocat şi client. Nu e cazul profesorului Ion Roşioru şi al eseului său intitulat „Arthur Porumboiu sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii” (Editura Ex Ponto, 2005), al cărui final concis nu lasă niciun echivoc: „Arthur Porumboiu este unul din poeţii importanţi ai literaturii române de azi”. Deşi recunoaşte dimensiunile majore ale operei, subtilităţile şi particularităţile ei, se fereşte să o considere unicat, iar pe autorul ei, condamnat în 1967 la patru ani de închisoare pentru vina de a fi cârtit împotriva regimului (o vizită de lucru la Ploieşti urma să fie „o bucurie organizată”), evită să-l numească disident. Cheia înţelegerii întregii opere se găseşte în „Jurnalul unui singuratic” şi în „Autobiografie literară”.

Ion Roşioru analizează cu răbdare toate volumele de poezii apărute până în 2004: „Domnule Copil” (1974), „Arheologia nopţii” (1978), „Viaţa în aşteptare” (1983), „Calea jertfei” (1995), „Lupta cu îngerul” (1997), „Nume pe apă” (2000), antologia de autor „Revoltă împotriva stării de statuie” (2001), „Lebăda nu vrea să cânte” (2003), „Echilibrul în lumină” (2004), două volume aflate în manuscris, „Prinţul captiv” şi „Poeme optimiste din vremea ciumei roşii” (care între timp au văzut lumina tiparului). Prezintă pe larg proza din volumul de reportaje „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte”, din „Patrulaterul cenuşiu. Jurnal de închisoare” (1992, 1998), precum şi din cartea de aforisme, reflecţii, confesiuni, poeme gnomice „Înţelepciunea ascetului” (1999). Prezent cu 19 poeme în volumul colectiv „Fereastra dinspre mare” (1995), confirmă părerea că un poet nu poate scrie mai mult de 20-28 de texte cu adevărat mari. >>>>

Autoare a mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate, precum şi a două volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcănescu şi George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor săi constanţi cu un amplu studiu despre „Isprăvile lui Păcală“ ( 1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Păcală” sau „simptomatologia sănătăţii“, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.

Structurat în şapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Păcală“ şi grafică de Mara Pop, volumul analizează, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Păcală, perceput ca esenţă simptomatică a neamului din care provine, în faţa evenimentelor stă, între evenimente… fuga: acţio-nează în timpul lor şi râd după ce acestea trec.

Angela-Monica Jucan îmbină într-o sinteză bine definită şi documentată (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Păcală, din unghiul manifestărilor, ce scapă de istorie, cu speculaţia psihopatologică şi filozofică al fondului spiritual. >>>>

Poetul Paul Sân-Petru a publicat la Editura Art XXI din Iaşi o carte cu totul surprinzătoare. Este de fapt un album bilingv de picto-poezie intitulat „Alchimia Muzelor” (format 24 x 21 cm, 92 pagini, copertă în policromie, celofanată). El cuprinde 40 de poezii cu textul în versiune română şi franceză, inspirate de tot atâtea tablouri ale pictorului Nicolae Grigorescu, artistul cu care începe pictura românească modernă, primul mare pictor român de circulaţie europeană. Grafic, pe pagina din stânga este prezentată reproducerea tabloului, iar pe cea din dreapta este tipărit poemul în cele două versiuni, purtând acelaşi titlu cu al picturii. Prefaţa este semnată de cunoscutul critic şi istoric de artă Valentin Ciucă. Versiunea franceză aparţine Paulei Romanescu.

Dacă  avem în vedere numai arta plastică şi literatura, sunt numeroase cazurile când opere ale pictorilor şi sculptorilor au inspirat creaţii literare nemuritoare scriitorilor, aşa după cum şi opere ale acestora au stimulat plasticienilor spiritul creator, ei ajungând la transpuneri plastice pe măsura universului exprimat de scriitorul respectiv. În acest sens am putea invoca poezia lui Eminescu ale cărei motive lirice i-au inspirat pe Leonard Salmen, Camil Ressu, Ligia Macovei, Eugen Ştefan Bouşcă, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu şi pe atâţia alţi artişti plastici. Paul Sân-Petru, >>>>

Recenta carte a scriitorului Sorin Cerin”Revelaţii-21 Decembrie 2012”apărută la editura PACO-2008,Bucureşti, cu o mică” postfaţă” pe ultima copertă semnată de Al.Florin Ţene, este structurată în 36 de secvenţe cuprinzând cuvinte asupra cărora filozoful s-a aplecat,exlicându-le şi interpretându-le filozofic şi chiar etimologic.

Înainte de a plonja ,prin interpretare, în sensurile adânci ale revelaţiilor trebuie să explicăm ce înseamnă acest cuvânt,ce stă la baza şi etimologia lui.Cuvântul vine de la latinul revelatio,însemnând o dezvăluire,neaşteptată descoperire a unui adevăr ascuns,a unei taine,a unui talent.În concepţie religioasă însemnând o dezvăluire a voinţei lui Dumnezeu,făcută unor persoane,în mod supranatural.

Cartea are substanţă filozofică,chiar dacă reflecţiile lui Sorin Cerin sunt cugetări,aforisme sau apoftegme,ordonate tematic şi alfabetic,de fapt sunt adânci expresii ce exprimă o substanţă filozofică,uneori cu sens de previziune.

Spuneam mai de mult că sunt probleme pe care le poţi înţelege prin lecturi şi lecturi prin care îţi poţi limpezii şi înţelege problemele.Cartea de faţă face parte din a doua categorie,îmbogăţind pe cititor cu suportul şi înţelepciunea unor meditaţii profunde şi originale.Sorin Cerin ,prin această carte ,se înfăţişează cititorilor săi cu un bagaj de >>>>

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.” >>>>

Încă de la început, autoarea ne poartă pe „tulburătoarea muzică a valurilor”, într-o călătorie care nu ştim unde va duce. Ne luăm după urmele spumelor lăsate-n siaj, care nasc poveşti adevărate şi închipuite.  Suntem purtaţi de snopii de apă ai fluviului zbuciumat, într-un tumult dantelat de bănuţi scânteietori şi alunecăm lin, la prora unui vapor cursier, privind fascinaţi „măreţia apelor fremătând, pline de neastâmpăr” care ne atrag ca o vrajă.

Ce sirene, ce ştime vor ieşi la suprafaţă pentru a ne suci-răsuci inimile? Intrăm în joc, fascinaţi.

Autoarea relatează cu un farmec de neegalat şi o bogăţie metaforică rar întâlnită, călătoria pe ape a Ruxandrei, o tânără care stătea pe covertă pierdută în reverie. Ne împrumută visele, dorurile, amintirile ei care se amestecă năvalnic, cu ale noastre.

Cântecul apei estompează durerea, spală  gândurile, limpezeşte mintea. Te scufunzi în această stare de oniro-luciditate, cu toate simţurile parcă adormite.

În legănarea lui lină, de nălucă plutitoare, vaporul se îndreaptă spre digul în construcţie, pe imensul şantier din Insula Mare a Brăilei.

Avem de-a face aici cu magia valsului ce „se înălţa dintre valuri ca un nimb feeric de note vrăjite ce-o  învăluiau, în strania lor frumuseţe fără seamăn, vibrând intens pe coardele sufletului ei rătăcit.” >>>>

In Primavara lui 2009 Editura Carpathia publica albumul:Artur Silvestri,”Zile de Neuitat.Frumusetea lumii cunoscute”.

Superbul album,ilustrat de Valeriu Cercel,a fost  ingrijit si coordonat de catre Mariana Braescu Silvestri.

Albumul contine pagini de jurnal intim  alcatuite de catre Artur Silvestri intre 1 Septembrie si si 30 Octombrie 2008.Treizeci de zile mai tarziu, in ziua praznuirii Sfantului Apostol Andrei “Intaiul Chemat”,Artur Silvestri  trecea in taramul celalalt.

Acest “album” cred ca reprezinta una dintre caile prin care dimensiunea duhovniceasca  a acestei personalitati,absolut unice in cultura pe care o stiu,poate fi inteleasa.In acelasi timp  aceste pagini de “jurnal” sunt texte   necesare si exemplare celor care nadajduiesc sa  afle,nu o cale,ci Calea.

In aceste pagini Artur Silvestri  arata  felul in care  “Calea” se arata prin contemplarea “naturii”, a celor din imediata vecinatate,de fapt chipul in care  acestea trebuiesc vazute in si intru Dumnezeu.Ceeace demonstreaza aceste pagini, in literatura patristica, se numeste “phisiki” ,adica exact, “contemplarea  naturii”.In acest “album” Artur Silvestri  vorbeste despre  cele care nu ne pot fi luate,despre cele  pe care  raul nu le baga in seama,cele care alcatuiesc “sarea pamantului”.Artur Silvestri ne spune,bland si raspicat,ca Imparatia lui Dumnezeu este cu noi si in noi. >>>>

Dacă  n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste fără  tihnă liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.

Şi altfel, cum i-ar putea  mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?

Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului  a toate.

Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce  prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.

Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald,  care te învăluie blând în mantaua  de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea.

Şi astfel, curat ca-n  ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea. >>>>

Requiem pentru Domnul nostru Artur Silvestri (1953-2008)

“Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un glas să mărturisim Pre Tatăl, Pre Fiul şi Pre Sfântul Duh”. Amin.

Dintr-un astfel de îndemn s-a născut volumul de poezii intitulat: “Acasă în Paradis”, iar cea care i-a dat viaţă este scriitoarea din Galaţi, Cezarina Adamescu.

Cartea s-a născut din prea mare iubire şi din prea mare tristeţe, când, pe 30 noiembrie, 2008, în zi de Mare Praznic al Sfântului Apostol Andrei, vestea despre fulgerătoarea plecare în lumea Celor Drepţi a scriitorului Artur Silvestri, a căzut ca un trăznet. Cum să plece, când tocmai trebuia să vină? Să se înapoieze în ţară, adică, la concetăţenii şi proiectele Domniei Sale. Era aşteptat de atâţia iubitori ai condeiului! De ce a cotit brusc pe cărarea veşniciei, fără să-şi ia rămas-bun de la cei care îl iubeau şi îl preţuiau, şi al căror mentor şi prieten a fost  o bună bucată de timp el, Artur Silvestri?

Momentele care au urmat tragicei vestiri au fost puternic încărcate de tristeţe, durere, disperare şi neputinţă, rugă către Dumnezeu… Cei ce au simţit nevoia să-şi exprime durerea în cuvinte au făcut-o, lăsând în urmă pagini de tulburătoare mărturii, care au fost şi vor fi publicate în volume “In memoriam Artur Silvestri”.  >>>>

Din „proze ultra-scurte“ „blitzuri“ epico-lirice, îndeosebi, pasteluri, „segmente“ din realitatea imediată eternizate în ultimele 49 de zile petrecute de autor în această lume, se constituie volumul Frumuseţea lumii cunoscute (2009), de Artur Silvestri.

În prefaţa O elegie a vieţii, doamna Mariana Brăescu Silvestri iese în întâmpinarea Distinsului Receptor cu câteva lămuriri foarte interesante, privitoare la geneza cărţii: «Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, ma-ronie, începută în sudul Franţei, continuată în Bucureşti. Am desco-perit-o la doar câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mănăstiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despărţea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am des-chis-o: „l’esquisse d’un livre“, schiţa unei cărţi, Frumuseţea lumii cunoscute».

Chipului silvestrian de electrizant critic / istoric literar, ramei silvestriene de prozator / povestitor neoexpresionist, ori paradoxist bine temperat, profilului de teoretician / estetician ce prindea ideea cu lasou de fulgeraşe „molcome“ (cum le-ar zice Lucian Blaga), i se a-daugă încă unul, absolut necunoscut până în acest anotimp de tristeţe postumă, chipul charismatic al blitz-pastelistului, pictor în cuvânt, poet de curcubeu ieşit din tornadă la iluminările, la boiereşti-pil-latienele „eternităţi de-o clipă“, >>>>

„Eu sunt „istorie” – declară Artur Silvestri în Prefaţa la cartea  „Exerciţii de exorcism social, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, carte apărută la Carpathia Press în 2006.

Şi, mi-aş permite, smerită să adaug: Noi toţi suntem istorie. Orice entitate existentă într-un timp material este istorie. Cu toţi alcătuim un Rotund uriaş din Fiinţa Cosmică, din uriaşa Creaţie divină, pe care, Dumnezeu, contemplând-o, la sfârşitul fiecăreia din cele şase zile ale Facerii, a văzut că era bine întocmită, şi că „toate erau bune”. Aşa cum le alcătuise, în perfectă armonie universală – toate erau perfecte. Dar ce nu a fost perfect?

Şi pe Om l-a creat în sintonie cu natura, cu grădina înflorită, în mijlocul căreia creştea falnic, verde, cu roade îmbietoare, Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Călcând interdicţia divină, omul a stricat, a sfărâmat armonia, a distrus echilibrul perfect creat de Dumnezeu, colţul acela de cub ciobit, care-l făcea să nu se mai bucure de perfecţiune.

Extrapolând, până la acea „desluşire de fenomene” de la care porneşte Artur Silvestri în ceea ce priveşte „Faţa imprevizibilă a României”, să aruncăm o privire asupra Cosmosului mic, asupra acelui „Megalopolis valah”. >>>>

Al. Florin Ţene  îşi lasă amprenta conştiinţei în creaţia şi personalitatea sa, demonstrând voinţă şi suflet de poet puternic.

Apropierea celor doi scriitori, filozofi şi promotori ai culturii Artur Silvestri şi Al. Florin Ţene atraşi ca de un inefabil magnet, se deduce din operele lor scrise şi din prietenia lor.

Ziua a şaptea după Artur, cartea autorului Al. Florin Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova, 2009, scrisă la scurt timp după ce Artur i-a rămas prezent în scrieri şi în gând,   acum doar în amintirea câmpului fluid al gândurilor sale mai apropiate sau îndepărtate, este cartea care  respectă destinul autorului –acela de a face bine.   Cartea poetului Al. Florin Ţene  construieşte punţi peste veacuri, conţine adevăruri veşnice vis-a-vis de Artur Silvestri în cadrul lui de viaţă şi nu numai. Simţim acestea, prin intermediul poeziilor lui Florin Ţene, prin cercetările lor necontenite, cu reacţii şi schimbări, cu împliniri şi neîmpliniri, cu desăvârşire sau înfrângere, cu evadări sau depăşiri de sine.    Eveniment socratic de memoria ta consemnat/Să rămână prin noi mai departe, /Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt /Rămânând, acolo Sus, în Marea Carte/Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt. “Lumina din Acrostih” pag. 7.

Versurile croiesc drumul limpezirii unor lucruri în clipe nesfârşite. Credinţa e bogăţia sufletului, ce ne susţine şi înalţă susţine poetul.     Lumea este în concurenţă cu ea/ Şi mai puţin se uită spre Tine sus,/ Tu, Doamne, eşti Călăuza mea/ Când din morţi înviază Iisus. „ A înviat Iisus”pag. 15. >>>>

Aceasta dorita veste vine odata cu cartea “ARTUR SILVESTRI- Vocatia Caii Singuratie” a autoarei Cleopatra Lorintiu, desigur prin  bunavointa Asociatiei ARP-Bucuresti- Romania.

Aceasta carte, un adevarat ghid in marea opera silvestriana apare sub ingrijirea si coordonarea Doamnei Mariana Braescu Silvestri, sotia marelui om al culturii romane, trecut la vesnicia cerurilor(30.11.2008).

Pentru mine cartea insemna un adevarat “chivot biblic” in care se asezase sufletul viu al lui Artur Silvestri ajungand astfel in Australia!

Autoarea cartii doamna Cleopatra Lorintiu ne spune direct despre imboldul personal si de respect ce a avut pentru a aduna  granitul, stralucirile, gandirile, aspiratiile, intr-un cuvant construirea acestei carti de prezentare si intelegere a ilustrului ganditor si deschizator de taine al sufletului romanesc, Artur Silvestri.

Si iata marturisirea: “Vocatia Caii Singuratice” este un eseu subiectiv desprins din felul in care eu percep o parte din opera scrisa si publicata de Artur Silvestri.

Personalitate complexa, fara comparatie in literatura noastra de azi si in cultura contemporana, adorat, idolatrizat de multi, neinteles complet de altii. Artur Silvestri a fost, prin insasi felul sau de a fi, de-a se forma si a creste in valoare si complexitate, in virtute crestineasca si din daruire altruista, prin insasi viata sa si mai ales prin cultul pentru carte si litera scrisa pe care l-a avut, o mare, enorma lectie pe care viata ne-a dat-o intr-o perioada de confuzii sociale. >>>>

De foarte mulţi ani, istoria literară engleză, deşi remarcabilă în realizările sale, cuprinde şi destul de numeroase lucrări potrivit cărora cea mai proeminentă personalitate literară a acestei ţări şi unul din vârfurile literaturii universale nu ar fi existat în realitate.

Personal, în urmă cu mai bine de trei decenii, am avut posibilitatea de a vizita casa memorială a lui William Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, şi am ascultat explicaţiile ghizilor care aduceau dovezi diverse privind multor aspecte legate nemijlocit de viaţa şi activitatea marelui dramaturg.

Cu toate acestea, copleşiţi de amploarea geniului său, sunt numeroşi exegeţii care, din diverse motive, contestă încă nu atât existenţa fizică a omului William Shakespeare, ci capacitatea sa extraordinară de a fi produs lucrări atât de variate, şocante dar şi mereu încântătoare, asemenea celor care sunt cunoscute ca fiind opera shakespeariană. La aproape patru secole de la dispariţia sa, William Shakespeare continuă să îi preocupe pe istoricii literari, atât din Marea Britanie, cât şi din alte părţi ale lumii.  În paranteză fie spus, o contribuţie strălucită, singulară, în opinia noastră, la studierea operei literare a lui William Shakespeare în România, şi-a adus-o regretatul Mihail Bogdan, extraordinar profesor al Almei Mater Napocensis, invitat permanent – în semn de recunoaştere a strălucitei sale munci – de marile universităţi engleze sau nord-americane, pentru a prezenta rezultatul cercetărilor sale eminente în materie. >>>>

Cartea Cleopatrei Lorinţu, Artur silvestri – Vocaţia Căii Singuratice (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009) este un omagiu adus lui dr. Artur Silvestri, personalitate marcantă a culturii zilelor noastre. Este un eseu subiectiv – cum însăşi autoarea mărturiseşte în Epilog subiectiv, realizat în manieră lovinesciană – impresionist – deşi respinge ideea că ar fi critic literar: „Cum nu sunt critic literar, îmi pot permite fericita libertate de a încheia  această carte într-o notă profund subiectivă, chiar personală aş zice.” (p. 305).

Autoarea studiului monografic îşi structurează cartea în funcţie de principalele domenii ale activităţii scriitoriceşti ale lui Artur Silvestri. Noi o să ne oprim la trei dintre acestea, celelalte subsumânu-se acestora.

În primul capitol, Arhetipul călugărilor sciţi, Cleopatra Lorinţu atrage atenţia asupra unui fapt (după cum noi înşine am făcut-o mai întâi în articolul omagial Artur Silvestri – intelectualul renascentist, publicat în revista Viaţa de pretutindeni, anul IV, nr. 11-12, decembrie 2008, p. 24) asupra necesităţii relevării la justa valoare a investigaţiilor în domeniul protoromânismului cultural-literar realizate de către acest om de cultură. Referindu-se la cartea Arhetipul călugărilor sciţi, monografista apreciază efortul cercetătorului de a combate viziunea catastrofistă (corect catastrofică! – n.n.) asupra blestemului întreruperii brutale a istoriei şi culturii noastre: „În sprijinul teoriei care o combate, vin revelaţiile şi accentuările care privesc scitul Anacharsis din Carpaţi…” (p. 29).  Sunt evidenţiate şi meritele incontestabile pentru această scriere: dincolo de atitudinea detectivistică – investigare şi coroborare a faptelor, „Fiecare din aceşti scriitori de epistole sau gânditori sau clerici sunt amintiţi cu contribuţia fiecăruia, bine amplasată în context (…) mi se pare remarcabil (…) modul literar pur în care o face, căci te-ai aştepta, sincer, ca aceasta să fie o scriere seacă…” (p. 36). >>>>

Cartea ilustrului profesor universitar, Doctor Honoris Causa menţionată  cu titlul de mai sus, în prima sa variantă a apărut sub formularea: “Necesitatea religiei pentru individ şi societate”, în anul 1946, servindu-i drept teză pe baza căreia a obţinut Licenţa în Teologie. Au urmat evenimente ce l-au determinat să retuşeze şi să completeze lucrarea anterioară. România a fost supusă unui regim totalitar, ateist, dornic să-l substituie pe Dumnezeu din conştiinţa oamenilor, cu propriile lui reprezentări, decurgînd de aici concluzii şi realităţi nefaste de ordin cultural, spiritual şi existenţial (precizările, sublinierile aparţin autorului). Retuşările şi completările sînt şi urmarea experienţei de filolog (lecturilor făcute cu atîta pasiune), percepţiei atît de evidente că lipsa credinţei religioase aduce mari şi multe nenorociri, pînă la nebunie şi sinucidere.

Cel puţin o întreită calitate a autorului: (de filolog, dr. în filologie, litere), licenţiat în teologie şi profesor, universitar. (spirit ales pentru instruire şi formarea conştiinţei), copleşesc, se manifestă în calităţile acestei cărţi: (Religia suport şi sens al existenţei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1966). Enumerările care motivează aceste ultime constatări, desigur nu vor putea fi încheiate. În dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a necesităţii religiei pentru individ şi societate s-au perindat argumente din domeniile Cosmologiei şi Teologiei. Calea raţiunii pe de o parte şi Calea Revelaţiei – pe de altă parte au fost supuse convingerilor şi unui farmec personal pentru a demonstra, a ne convinge. PROFESORUL întrepătrunde raţiunea cu revelaţia, le desparte din raţiuni metodice şi de comunicare. Forţa vie a acestui demers o imprimă o atît de aleasă inteligenţă. >>>>

Scriitoarea Cleopatra Lorinţiu propune o reconstituire a vieţii şi activităţii lui Artur Silvestri prin intermediul volumului „Vocaţia căii singuratice”, apărut la Editurii Carpathia. Cartea, prefaţată de Mariana Brăescu Silvestri, aduce, prin intermediul poetei, personalitatea puternică a lui Artur Silvestri, conturată aşa cum simte, trăieşte şi conturează în gânduri Cleopatra Lorinţiu. Este marcantă frumuseţea prozelor scriitorului plecat un pic să se odihnească în lumea cu stele, cartea având menirea de a apropia sufletul nostru de inima operei silvestriene. Exegeza operei maestrului sesizează nucleul felului de a fi şi de a scrie: postmodernul neetichetărilor neînregimentării şi neclasificării. Eseul „Vocaţia căii singuratice” surprinde, prin ochiul subiectiv, tot ceea ce înseamnă literatură adevărată, portretul psihologic al omului apreciat de mulţi, neînţeles de alţii, prin ţinuta lui morală aparte. Un om pentru oameni, un om pentru Dumnezeu, un om care nu va fi uitat prin opera gigantă, rămânând parte integrantă din istoria literaturii.
Cleopatra Lorinţiu ne face părtaşi la contopirea operei cu divinitatea, la frumuseţea nemuririi întruchipată în versul celest, la bucuria netrecătoare, la valoarea şi complexitatea credinţei, a dăruirii altruiste pentru litera scrisă şi pentru semeni. Citind cartea, facem cunoştinţă cu un răzvrătit cu un farmec uluitor pe care, din păcate, unii îl cunoaştem doar acum: Artur Silvestri. >>>>

Olimpiu Vladimirov se află la cel de-al treilea volum de versuri (dupa Confesiuni, Tulcea, 1980 şi Semn, Ex Ponto, 2006) cu această, relativ recenta ,,Identitate”, apăruta la editura Ex Ponto din Constanta, cu o grafică de excepţie, aparţinand artistului plastic tulcean Vasile Draguşanu, membru al Uniunii Artistice Plastice din România, Filiala Tulcea.
Olimpiu Vladimirov, acum un pensionar visator care işi soarbe ceaiul la o cofetărie de pe faleza Dunării, privind la anii care trec ca apa, este de  profesie geolog, profesia obligandu-l să cutreiere toată viaţa, cu ciocanul in traistă, batrânii munţi Hercinici in căutarea aurului şi a pietrelor pretioase.Urcând muntele, pipăind stânca, poetul-geolog se identifica el insuşi cu muntele sfânt, dar si cu apa, nisipul, florile, precum reiese din versurile
Sunt muntele/din care se desprind mereu stânci/vise alungate,rostogolite/spre câmpii sau ape/până isi pierd mândria şi numele/devanind nisipul/in care cineva va căuta/stralucirea aurului/.In tacerea pedepsită/doar lacrima/din ochiul meu de piatra/peste anotimpuri/. >>>>

Filozoful,istoricul literar,criticul de artă,ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut.Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”. >>>>

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează  istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta. >>>>

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburatoare prin “tacerea absoluta care definea totul”..Si noptile “erau stranii.Chiar catelul din vecini ‘scanceste emotionat, fara iluzie, in sunete care tulbura”.Artur Silvestri era mereu in dialog cu viul.Auzea sunete, si frumusetea locurilor era inconjurata de o “muzica nesfarsita”.Bucuria ragasirii florilor de-acasa “sanatoase, vii intarite” pentru o clipa i-au dat un sentiment de siguranta.Revenind acasa “mesajele ininteligibile” ale proumbeiolr pe care ii hranea adesa, privind cerul apasator incerca sa descifreze “o potrivire tulburatoare intre vocile acute si culorile plumburii”. >>>>

Nu mă erijez în apărător al Melaniei Cuc în faţa celor ce o acuză de faptul că titlul romanului dânsei, Miercurea din cenuşă, apărut la o editură bucureşteană din România anului 2008, a plagiat titlul volumului de poeme al lui Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), Ash-Wednesday (Miercurea de cenuşă), publicat în Anglia anului 1930, pentru că, astfel, crede a se fi raliat unei „mode postmodernist-optzeciste, nouăzeciste etc.“, „modă păguboasă“, fireşte, oricărei lite-raturi (ce permite plagiatul, „rescriitura” cu textul capodoperei clasice / moderne în faţă etc.), indiferent cărui continent spiritual aparţine aceasta. Dincolo de titlul comun, direcţiile – poematic-elioteană şi ro-manesc-melanian-cuciană – sunt diferite şi originale. De aceea nici nu fac vreo paralelă între poemele din cele şase secţiuni ale volu-mului Miercurea de / din cenuşă (1930), de T. S. Eliot, inspirat din Purgatoriul lui Dante, şi Miercurea din cenuşă (2008), de Melania Cuc, roman ce – ca şi anteriorul său roman, Graal (recenzat de noi la vremea potrivită) – îşi are sursa de inspiraţie, ca „Purgatoriu autoh-ton“, în folclorul valah, de unde îşi recrutează eroi ca pelasgo-dacul Făt-Frumos, ca Ana, Manole ş. a., dar şi eroi din basmul cult (Setilă, Harap Alb), ori în euro-asiaticul folclor al vecinătăţilor, de unde îşi ia eroi ca Rasputin, Contesa, Bulibaşa ş. a., fără a-şi duce neapărat Re-ceptorul la „hapul de nitroglicerină“, invocat în finalul cărţii, un final ancorat în telejurnalele crizei declanşate normal / artificial în octom-brie 2008: «– Aşa, demografia iar a crescut. >>>>

Mulţumită distinsei doamne Mariana Brăescu Silvestri, care a publicat ultimele notiţe ale soţului său Artur, regăsite în agenda maronie de care pomeneşte în cuvântul introductiv, am în faţă o carte de excepţie, cu un titlu de excepţie, „Frumuseţea lumii cunoscute” (Editura Carpathia, 2009) titlu, ce m-a determinat să-i acord sensul psihoid,(comentatorii având datoria să meargă mai departe decât autorii) ca şi cum regretatul confrate Artur Silvestri a lăsat a se înţelege că a fost  înconjurat apriori de semnele destul de banale, cu totul ignorate, ce l-au călăuzit pe calea „lumii necunoscute” amintind aici acele manifestări ale transmisiunii naturale care desfid legile fizicale unde, ideea funcţiei ontologice, între mister şi relevare capătă în cele din urmă sensul descifrat (parţial) al existenţei individului în orizontul misterului.

Concepută ca un jurnal-album cartea, oferă cititorului cronologia unor observaţii dintr-o ordine de fapte fizică, într-o ordine de fapte psihică, acestea fiind notate în perioada dintre 1 septembrie şi 30 octombrie 2008. Aşadar, 1 septembrie, „Trandafirul roşu.” >>>>

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil.

Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime.

Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii.  >>>>

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare. >>>>

Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni? Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani, Ţinteşti, Pogonele. >>>>

Afirmată,în ultimii ani, ca o cunoscãtoare în profunzime a literaturii române şi universale,prezentă cu cronici, recenzii şi articole în numeroase reviste de cultură,antologii (“Mărturisirea de credinţă literară’’ 2008, de exemplu,dintre  cele recente) şi volume de critică literară,Ana Dobre publică o interesantă carte de eseuri, unele apărute în presă, din care desprindem ideea, inspirată şi parafrazată după cronicar, că “nasc şi la Teleorman oameni” de litere.

Titlul volumului  evocă  operele a doi mari scriitori ai lumii, “Don Quijote de la Mancha”  de Cervantes şi “Rinocerii” de Eugen Ionescu, unde spiritul elevat, creator, dedicat duce un război,uneori părând fară şansă, cu obtuzitatea,răutatea,incultura şi mizeria unui mediu ostil ideilor şi personalităţilor superioare.

Prefaţa cărţii,semnată  de scriitorul Gheorghe Stroe, menţionează  informaţia vastă, curajul abordării şi dotarea deosebită pentru teorie şi critică literară,conştiinţa existenţei unui anumit context cultural şi  optimismul funciar al eseistei.

Despre rostul scrisului,Ana Dobre afirmă că scriitorul scrie atât pentru sine, ca să  răspundă la întrebările care îl frământă,cât şi pentru cititor, care se poate regăsi  în operă, utilizând însă cheia oferită de autor. >>>>