O CARTE PE ZI

Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.

Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   “NAJI  NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”. >>>>

De pe poziţiile unui tradiţionalism, Ion Untaru cultivă în – Floare de lotus, a treisprezecea carte de poezii, un lirism confesiv-elegiac cu accente meditative şi uneori cu implicaţii baladeşti.

“Iluzie de dincolo de stele/Întoarce-te în visurile mele/Coborând pe geana unui rid/Sunt cel din urmă fluture lucid/Să ne umplem ochii de candoare/Să ne crească aripi de răcoare/Să zburăm pe-aceeaşi filieră/Pe toate florile din seră” (Ultimul concert-p.88).

Motivele predilecte în aceste poezii sunt erosul, trecerea, cunoaşterea şi logosul creator care stă sub semnul luminii lăuntrice, fiind rădăcina tuturor lucrurilor, prin ea realizându-se posibila dăinuire întru perpetua devenire. „Această toamnă timpurie/Căzută peste noi precum o rană/Să o primim contemporană/Şi sublimat de apă vie/Amăgirea, cel dintâi narcotic/A despărţit ţinuturile-n două/Oraşul nostru dac-a prins să plouă,/Capătă un aer gotic/Cel mai frumos din lume, un amurg/Zugrăvit de pictor în acest tablou/Viaţa lui e numai un halou/Prin care-a evadat din propriul burg” (Aceste paravane-p.70). >>>>

Cine nu-şi doreşte o întâlnire romantică? Cine, în iureşul nebulos al cotidianului, nu are nevoie de un răgaz, prilej de tihnă şi  bucurie lăuntrică, gustată pe îndelete, cu pipeta ca să-i simtă mai bine aromele?

Cine spune că nu mai e nevoie de Poezie, se înşeală amarnic.  E nevoie, mai mult ca oricând. Poezia, doar ea îţi mai conferă o armură trainică împotriva săgeţilor, a lăncilor  şi săbiilor care stau la pândă. Ea a fost, este şi va rămâne o STARE DE NECESITATE. Şi uneori, de urgenţă, o terapie absolut necesară,  e TERAPIA CU LUMINĂ, e gura de oxigen care-ţi intră-n plămâni şi apoi, în fiecare fibră a inimii, trecând prin artere şi vene, până în vârful degetelor. >>>>

Volumul recent apărut în cadrul proiectului „Scriitori buzoieni pentru literatura română” – sub egida Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană” – cu o scurtă prezentare alcătuită de  Marin Ifrim, intitulată „Poeţi români din Anglia” – se înscrie în linia liricii de ultimă oră, de factură modernistă,  într-o tonalitate intimistă, caldă, încărcată de sensibilitate.

Autoarea este o poetă a stărilor. Poezia ei este una de stare. Poemele sunt parcă strânse într-un căuş, precum  un şuvoi stelar de metafore, azvârlite de un magician precum licuricii noaptea, în ţărână. Un pumn de stele împrăştiate în iarbă.         >>>>

Scriind şi publicând la braţ cu aceeaşi călăuză harică: „Ceasuri de îndoieli”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1994; „Arabescuri”, eseuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Detaşare într-un spaţiu dens”, versuri, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1995; „Individualitatea destinului” (eseuri asupra individualităţii destinului în artă), Ed. Spirit românesc, Craiova, 1996; „Spaţiul din nelinişti”, versuri, Ed. Scribul, Slatina, 1998; „Ochiul de lumină”, versuri, Ed. Fundaţiei Scrisul românesc, Craiova, 2000; „Suferinţele unui redactor”, roman-jurnalier, Ed. Alma, Craiova, 2006; spiritul introspectiv al scriitoarei Doina Drăguţ a convins critica literară că se află pe traiectul descoperirii unor esenţe ale adevărurilor ascunse sub suprafeţele sferei lumii fenomenologice. >>>>

Recent, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, cunoscutul ziarist şi prozator Viorel CACOVEANU a tipărit romanul „Învinşii”, carte cu totul singulară în peisajul prozei româneşti a ultimelor decenii.

Cartea diferă de alte romane şi datorită caracterului său documentar, autorul propunându-şi să abordeze, tema dintr-o altă perspectivă, deşi romanescă, totuşi lipsită de edulcorări sau abordări siropoase, ceea ce o menţine, de la prima la ultima sa pagină, tot timpul, în atenţia cititorului.

Autorul, deşi nu este un om al locului, doreşte să prezinte, de o manieră mai exactă, obiectivă şi precisă, celebrul „caz Şuşmann”.  În ultimii aproximativ 35 de ani, subiectul a mai atras atenţia şi altor autori, fie parţial, fie complet. >>>>

Ultimul volum semnat de Ion Untaru, cu o prefaţă de Vasile Moldovan, cuprinde poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii. Un haiku aminteşte de fabula ” Iepurele şi broasca ţestoasă” evidenţiind prin antiteză perseverenţa. De astă dată, protagoniştii sunt un globe- trotter şi un melc, mereu în criză de timp; umanul pierde în faţa gasteropodelor, fiinţe aproape inerte : ” Globe- trotter odihnindu-se/ pe lângă el / trece un melc ”. Altădată mica vietate, nevinovată, inconştientă, în afara timpului şi spaţiului, se complace într-o calmitate dezarmantă. Calea ferată, simbolizând materializarea timpului, asigură protecţie unui melc inocent : ” Între şinele / de cale ferată / liniştit melcul ”. Motivul poetic al senectuţii reliefează melancolia, nostalgia, fiind asociat cu trecerea timpului şi comuniunea om- natură. >>>>

Romanul memorialistic cu un titlu simptomatic “Traiectorii interzise “ de Vasile Gh.Pascal apărut la Editura “Limes”, Cluj-Napoca, 2006, face o radiografie romanţată a vieţii unui ofiţer în armata română înaide de mişcarea revoluţionară din decembrie 1989, şi după. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia titlului să vedem ce înseamnă traiectorie.Conform Dicţionarului Academiei acest cuvânt exprimă drumul parcurs în spaţiu de un corp în mişcare, sau linia curbă descrisă de un punct material. Cuvântul interzis este explicat prin a nu permite să se facă un anumit lucru. Astfel, încă din titlu, autorul ne pune în temă că evoluţia normală a vieţii personajului din roman a întâmpinat oprelişti din partea unor factori sociali şi politici.

Cartea este structurată în 17 capitole plus un Prolog prin care autorul ne introduce retroactive în atmosfera cazărmi, dar şi în cea familială de la Braşov, în primul său concediu de odihnă. Acest roman se încheagă prin independenţa fiecărei capitol ce are un titlu şi poate fi considerat o povestire independentă luată ca atare.Personajul principal este un tânăr ofiţer sosit la unitatea militară din Florieni, de fapt acesta nu este altcineva decât autorul.Dar nu întotdeauna personajul din carte se suprapune asupra imaginii autorului. Între cei doi intervin gândurile ascunse, ne rostite , datorită necesităţii autocenzurii, de teama regimului politic în care trăia. >>>>

Un subiect fad, plictisitor, banalizat prin epuizare şi vulgarizare a devenit, iatǎ!, proaspǎt, efervescent, luminescent, clocotitor, pasional. E vorba despre dragoste. „Despre dragoste. Anatomia unui sentiment”, apǎrut on-line la Editura LiterNet 2004, ediţia a II-a, corectatǎ şi adǎugitǎ, se numeşte şi volumul scris de Liviu Antonesei. Atâţia creatori de frumos au fost tentaţi de a alege ca temǎ iubirea, cântând-o în nesfârşite poeme ori dezvoltând-o în prozǎ, în subiecte palpitante. Ba, mai mult, psihologia dragostei a fost dezbatutǎ pe larg în lungi şi obositoare eseuri, disertaţii, conferinţe, convorbiri, interviuri etc. Ne-am obişnuit cu jurnalistul Liviu Antonesei, cu stilul sǎu ironic, uşor detaşat, ori prea implicat, emiţând judecǎţi pe cât de aspre, pe atât de obiective. Scriitorul Liviu Antonesei e însǎ altfel, dezvǎluitor, plin de surprize şi neaşteptat de sentimental, cald, apropiat, dincolo de tǎietura precisǎ a specialistului. >>>>

Ar trebui să ne întrebăm, unde se termină realul şi unde începe absurdul? De cele mai multe ori acestea se amestecă inseparabil… Dar ce-ar fi viaţa reală fără mirajul absurdului?  Şi nu din real se hrăneşte fantasticul?

Originalitatea acestui tânăr poet a devenit deja notorie, de când a publicat câteva volume de poeme în care îşi urmează traiectul propriu  fără a ţine prea mult seamă de convenienţele care mai ţin legat cu sfoara, zmeul imaginaţiei sale. Zborul său este liber, practic, fără coordonate geografice ori temporale. Paparuz este aidoma unui vultur care se simte bine doar pe înălţimile  stâncoase de unde i se desfăşoară pe dinaintea privirii agile, o întreagă panoramă a umanului cotidian. El îşi ţinteşte obiectivul  şi nu-l slăbeşte până ce nu-l secătuieşte de sensuri.

Adrian Paparuz  este un copil teribil a cărui joacă predilectă  este de-a zmeii. >>>>

Titlul cărţii transformă în simbol un  element al naturii, regina albinelor şi-l  adaptează unei idei  esenţiale a cărţii, continuitatea vieţii în alt plan, prin moarte, încununarea acestui miracol fiind creaţia. De altfel, această idee poetică, forma fixă a versurilor  şi recurenţa  unor motive cum sunt  câmpia, satul natal, ulmul privit  ca un copac  simbolic (în realitate, pe cale de dispariţie), moartea, amintirea părinţilor conferă unitate universului  poetic al cărţii.

În unele sonete, adresarea către divinitate  ca principală  caracteristică a rugăciunii se integrează tonului confesiv, dominat de prezenţa implacabilă a morţii.  În    contextul unei  permanente visări pe tema destinului, natura  şi satul natal sunt un leagăn  al revelaţiei şi, concomitent, realităţi atemporale. Când nu se raportează la divinitate,    eul poetic se   izolează într-o ipostază aproape ermetică, de tip meditativ, care se defineşte în mod paradoxal  prin imagini exterioare ale naturii populate de diverse simboluri, expresii ale unei melancolii reţinute  şi ale unui echilibru afectiv impus prin     contemplaţie. >>>>

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.

Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură  comparată 2008

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără:  „Civilizaţia romanului”  (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. >>>>

Istoricul Mircea Stănescu, doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti, consilier principal la Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale a scris această carte-document îmbinând excelent informaţia istorică cu analiza sociologică într-un clişeu psihologic, creând, prin mărturii sau descrierea unor fapte, uneori trecute de logica raţionalului, imaginea „activităţii de reeducare”, adică a genocidului sufletelor, cum bine spunea Virgil Ierunca.

Lucrarea, prima dintr-o suită de trei volume ce reprezintă o istorie a reeducării comuniste de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, are o structură interesantă, de adevărată lecţie de istorie cu rigoare de tratat ştiinţific. Debutează cu o succintă analiză a pedagogiei lui Makarenko, considerat fondatorul acestei noi metode, şi care a fost însărcinat în anii 1920-’30 de către autorităţile sovietice cu reeducarea tinerilor delicvenţi din coloniile „Maxim Gorki” şi „Dzerjinski”. >>>>

Segment mai puţin investigat de literatura genului, detenţia feminină în România anilor 1945-1989, constituie o arie de studiu de o vădită importanţă şi un real interes, nu doar pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Este tocmai ceea ce îşi propune studiul tânărului şi activului cercetător Graţian Cormoş, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, studiu aflat deja la a doua ediţie, din raţiuni pe care însuşi autorul le clarifică în Prefaţă: ,,Am constatat că volumul a trezit interesul unor oameni cât se poate de diferiţi… Deşi poate părea ciudat, Femei în universul concentraţionar din România (1945-1989) este pentru mulţi dintre cititorii mei, o poveste atemporală, care poate fi înţeleasă fără probleme şi de un chelner din Malaezia sau de o coafeză din Manhattan, pentru că ea penetrează rapid schemele intuitiv-emoţionale ale oricui.’’ (p. 9). >>>>

În ultimii ani asistăm la o modă a albumelor monografice. Pentru judeţul Buzău, unde cunosc mai bine situaţia, începuturile pot fi fixate în 2001 când sub egida Consiliului Judeţean a apărut un „Ghid micromonografic al localităţilor judeţului Buzău”, dar iniţiatorul direcţiei a fost sociologul Gh. Petcu. După ce a scos (coautor şi coordonator) o monografie a Buzăului (2002), el a editat „Municipiul Buzău. Album monografic”, 2003, „Judeţul Buzău. Album monografic”, 2004, apoi în 2005 „Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic” (în colaborare). Chiar autorii volumului pe care îl vom comenta au antecedente în domeniu – Marcela Marin a publicat în 2005 cartea „Sărata Monteoru. Album monografic”. Bucurându-se deci de o mare frecvenţă şi răspândire (semnalez chiar apariţia unui album sătesc: Preot Ion Gh. Ceauşu, „Satul Găvane în imagini”, Ed. Grafica prahoveană, 2006), albumul monografic este înainte de toate o scriere care ne invită să ne pronunţăm asupra rosturilor şi specificului său. O vom face, descifrând răspunsuri la întrebările noastre chiar cu ajutorul cărţii soţilor Marin din Monteorul Buzăului. >>>>

Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în Sala oglinzilor (veneţiene) o după-amiază de muzică şi poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioară) şi Corina Stănescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzică clasică de mare popularitate, după care directorul instituţiei gazdă – posesoare a celei mai bogate colecţii de picturi şi desene de Ion Ţuculescu -, criticul şi istoricul de artă Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare.

Intrând în atribuţiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrişi pe afiş să comenteze cele două cărţi scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, şi-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbărasă. În final, Gheorghe Daniliuc a făcut o mărturisire de credinţă, după care a dăruit câte un exemplar din cele două volume şi a oferit autografe iubitorilor de literatură.

Prezentăm mai jos comentariul critic realizat şi prezentat de Dan Lupescu. >>>>

Cercetând cu atenţie structura scrierilor sale, definindu-i cu răbdare portretul psihologic, atunci când vorbim despre calitatea intelectuală a prof. dr. Adrian Botez, nu vom putea să nu-i atribuim coincidenţe spirituale regăsite în doxografiile filosofiei postaristotelice. Fără a expune aici ideologiile lui Agathinos, Speusip, Empedocle sau Sextus Empiricus, şi fără a analiza doctrinele filosofiei stoice, sceptice, sau epicuriene, remarcăm faptul că avem de-a face cu o personalitate în care s-a localizat şi vibrează, unda transcedentală a românului veritabil, naţionalist legat prin cordon ombilical de ţară, dar mai ales, cu un cărturar elitist. Constatările unui atât de pătrunzător exeget merită întreaga atenţie. Dându-şi seama de cauza accentuării decadenţei în cultură, periclitându-se astfel consistenţa spirituală a poporului român, Adrian Botez îşi asumă vigurozitatea atitudinii de demascare a planului premeditat, cu privire la intenţia de subculturalizare României.

Prin 1979, Eugen Jebeleanu îi dedica poetului grec Yannis Ritsos următoarele versuri: „Nu cred în poeţii care nu ştiu să sufere/ nu cred în poeţii care suferă doar pentru ei” (Credo)  Într-adevăr, prin intuiţia mijlocitoare a trăirii în lumea concretă, a zbuciumului care destramă sufletul, Adrian Botez ştie să sufere, şi nu doar pentru el, după cum vom vedea aplecându-ne asupra volumului de versuri semnat de domnia-sa, intitulat „Aici la-ntâlnirea tuturor câinilor” (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat- 2009) >>>>

De ce revin şi recitesc mereu cartea „ Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”? Cartea este oglinda sufletului lui Artur Silvestri. O recitesc cu multă plăcere, deoarece doresc să retrăiesc ca şi autorul, frumuseţea clipelor în care el a trăit zile de neuitat şi a descoperit, ca şi noi, frumuseţea lumii cunoscute. Şi cum să nu ne regăsim în aceste pagini, când descoperim că am gândit şi am simţit la fel cu o fiinţă pe care nu am întâlnit-o niciodată, autorul volumului? Artur Silvestri, cel care a dat multora speranţe şi imboldul de a scrie literatură, a aşternut pe hârtie amintiri emoţionante, a lăsat pentru posteritate impresiile inedite ale vieţii cotidiene, în care totul este aşa de viu, de fumos colorat, totul palpită şi intră în rezonanţă cu inima autorului. Este o lume magică, plină de frumseţe şi de culoare, de muzicalitate, redată în cuvinte mişcătoare, căci ne face să retrăim şi noi aceleaşi emoţii avute poate în aceleaşi locuri descrise de autor. Suntem, împreună cu autorul impresionaţi de lumea miniaturală a insectelor sau în cea plină de tandreţe a animalelor, cea plină de culoare a florilor sau arborilor, vedem, până la durere, frumuseţea trandafirului înflorit, ne plimbăm prin dulcea lumină a sudului Franţei pe Canal du Midi şi asistăm la jocul vidrelor în apă, ne înfioară moartea unui porumbel sau ne plimbăm pe străzi şi parcuri cunoscute din Bucureşti. >>>>

Recenta carte publicată de scriitorul Al Florin Ţene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulată ,,Cu inima în palmă”, reprezintă istoria formării unui scriitor autentic, cu parcursul său remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic,  împlinit prin constituirea unei instituţii de cultură cum este Liga Scriitorilor din România şi potenţialul acesteia de a capacita şi susţine relaţii de promovare culturală reciprocă (aşa cum este fructuoasa colaborare cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevată în această carte gândirea, concepţiile despre viaţă, literatură şi artă ale unui scriitor şi promotor cultural reprezentativ pentru cultura română contemporană.

Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palmă” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esenţială a demersului literar artistic contemporan, desfăşurat pe parcursul a peste cinci decenii în ţara noastră, precum şi raportarea sa la fenomenul literar internaţional, într-o viziune ce denotă studiul amplu întreprins de autor în cunoaşterea contextului cultural actual şi intuiţia prefigurării direcţiilor avangardiste viabile. >>>>

Poetului Panait Cerna i-au fost consacrate numeroase studii monografice, mai ales din deceniul patru al secolului XX, semnate de critici români sau străini, iubitori de poezie, poate chiar datorate destinului tragic al poetului dobrogean, care acţionează cu atracţie fascinantă asupra lectorilor. Cercetări temeinice asupra vieţii sau operei lui Panait Cerna au semnat : Lucian Predescu (1933), Marcello Camilucci (1935), Ion Cheşcă (1935), Hristo Kapitanov (1936), George Dumitrescu (1939), Luiza M.Ungureanu (1955), Aurel Munteanu (1974), Valeriu Râpeanu (2006), Olimpiu Vladimirov (2006) şi, iată, altă valoroasă monografie semnată de poetul Dumitru Cerna, realizată cu un spirit de devoţiune demn de toată lauda, amplă, sintetizatoare, ce completează lista precedentelor nume. Lucrarea lui Dumitru Cerna (Panait Cerna, Scepticul luminos, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 470 de pagini) este teza de doctorat a autorului, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Cubleşan la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, titlu conferit cu distincţia cum laude, în 2007. >>>>

Noul volum de versuri al poetului Ionuţ Caragea, „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iaşi, 2009 confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind

prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.

La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere). >>>>

Autor a şapte volume de proză şi patru de poezie, Toader T.Ungureanu se prezintă în faţa cititorilor săi cu un nou roman intitulat “Al cincelea anotim”, apărut la editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca  şi care este structurat în următoarele capitole:”Cumpăna”, “Verdictul”, “Încăutarea unei stele”, “Un ultim vis”, “Răbojul”, “Iar, printre semeni” şi “Şoimii”. Încă de la titlul , aşa cum specifică în “Cuvântul autorului…”,Toader T.Ungureanu se destăinuie că refugiat”în lumea mea, o lume creată de propria-mi imaginaţie, lume în care mă simţeam aât de bine câteodată, departe, un”Ariel” al epocii moderne şi-n care rătăcesc fără voie…”, a luat naştere acest volum despre  anotimpul copilăriei ,al cincelea anotimp al omului despre care Lucian Blaga spunea:”Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Iar Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trece cel mai repede”, fapt ce se confirmă şi în desfăşurarea acţiuni acestui roman. >>>>

A transfigura realitatea, a o recompune după  propriile meandre psihologice şi spirituale, fără să părăseşti firul epic al delimitărilor legate de timp şi de spaţiu, dar uneori, fiind nevoit să le transgresezi, fie şi cu închipuirea, atunci când se impune, constituie, într-adevăr, o artă scriitoricească.

Prozatorul Nicolae Zainea Vornicoff face parte din categoria scriitorilor care nu se abat, decât în mică măsură de la canoanele clasice ale construcţiei epice.

Volumul recent editat se înscrie în linia prozei realistico-fantastice, fixat spaţial şi temporal (dar unde se termină  realitatea şi unde începe ficţiunea?) – autorul uneori sare din tiparele fireşti ale timpului şi spaţiului şi survolează spaţii şi realităţi transcendente, cu traiectorii precise, de parcă s-ar afla într-un observator astronomic şi urmăreşte evoluţia unor constelaţii sau al unor fenomene cereşti. >>>>

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

În volumul Marianei Strungă, „ALB DIN MARELE ASCUNS”, apărut la Editura Eurostampa, Timişoara 2009, cuvântul triumfă, „Dincolo de viată,/dincolo de moarte,/ aburi de lumină/urcă dinspre soarte”.

Volumul de vesuri al poetei, de o sensibilitate covârşitoare, cuprinde trei cicluri : „Cantată sibilină” , „Rouă astrală” şi „Alb din marele ascuns”.

Ca o „Atlantidă scufundată” respiră în lumină, „şi din cuvânt-lumina avidă”, dorind să înalţe o nouă Atlantidă. Caută visătoare clipa  vieţii pentru a reînvia eterna iubire.

Autoarea „se altoieşte mereu” cu „Visul, Clipa, Dorul, Gândul”, îşi poartă „voalul

de-amărăciune” dorind să stăvilească „urgia lumii”.

„Şi ca un val reverberând,/mor spre-a renaşte din Cuvantul/Poemelor, ca Visul, Gandul…”

Poeta Mariana Strungă ne avertizează : “Nu mă iubiţi, cu tot ce doare,/Eu sunt cătuşa lucitoare,/Ce adună-ntruna, prin cuvânt,/Destine, vise, dor şi gând…” >>>>

Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă nu e  în trend, ea  nu străbate  nici o plajă lirică la modă, deşi scrie poezie modernă.

Luminţa Zaharia, după propria mărturisire, „nu se aliniază”, nu se pliază, nu se mulează pe nici o altă direcţie existentă deja în poezie. Ea are teribilul orgoliu de a rămâne ea însăşi.

„mi s-a spus: / aliniază-te dacă vrei să exişti / învaţă de la tinerii ăştia injurios geniali/ cum mătură ei cu realitatea frustă / uliţa prăfuită a vechilor trubaduri / poezia ca şi antimateria dragii mei/ numai după infarct viaţa îşi câştigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea / (i)spăşită la un psiholog/ îndrăgostit şi el de psihologia modernă/  şi care ha îţi dă brânci în hipnoză / pe un pat de fachir”(mă aliniez). >>>>

Istoricul literar Emil Istocescu , după publicarea cărţilor:”Gib I.Mihăescu-Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei”,(1970),”Marin Sorescu-La Lilieci-Exegeză. Deschidere hermeneutică”,(în colaborare cu Teodora Albu) şi ”Marin Sorescu în scrisori”, (în colaborare cu George Sorescu), şi a zecilor de studii şi articole despre Gib I.Mihăescu, este din nou în librării cu studiul “Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea”, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2009, ce cuprinde etape şi ipostaze inedite despre “ilustrul preot-învăţător Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, fondatorul revistei de folclor”Izvoraşul”, susţinută cu o tenacitate exemplară, în toată perioada interbelică, şi emeritul profesor şi cercetător drăgăşenean Emil Istocescu, folclorist şi istoric literar, specializat în studiul operei con-orăşeanului său, prozatorul Gib Mihăescu”(“O rază de civilizaţie” de Conf.univ.dr.Ioan St.Lazăr).

Lucrarea structurată în două capitole:”Studiu introductiv “, cu două subcapitole, ”Corespondenţă”,cu încă două subcapitole, “Epilog”,”Anexe” şi “Indice de nume”se deschide cu Cuvânt introductiv de Ioan St.Lazăr şi o Motivare preliminară semnată de Autor, în care se >>>>

Există un timp al memoriei şi al  spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarţa cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. Şi spre acest timp al memoriei îşi îndreaptă atenţia scriitoarea de faţă.

„Scrisul este  pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.

Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăseşti într-o oarecare măsură. Şi nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când aşterne ceva pe hârtie, trăieşte atâtea vieţi, câte personaje zămisleşte în ipostaza de creator. Şi fiecare dintre ele, îşi cere dreptul legitim la viaţă, are o personalitate, este un UNICAT. Aşadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică şi într-adevăr, aşa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile şi emoţiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. >>>>

Recent, a avut loc, la Cluj-Napoca, lansarea cărţii  Italia, pământul de acasă, care îl are ca autor pe ziaristul şi scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Autorul, cu o carte de vizită impresionantă, este, pe lângă un condeier remarcabil, şi un veritabil globe trotter, mereu preocupat să vadă şi să cunoască locuri şi oameni, să stabilească noi contacte, să pună bazele unor relaţii de colaborare în interes naţional.

Recenta lucrare, apărută la Editura Conphys, în anul 2010, poate fi considerată, până la un punct, şi un jurnal de călătorie, autorul consemnând impresii ale voiajurilor şi întâlnirilor avute în Italia. În acelaşi timp, ea cuprinde şi extrem de interesante şi pertinente date şi informaţii de natură istorică, dar şi de istorie literară, având în vedere textele (publicate iniţial în revista noastră Cetatea culturală) despre Leopardi şi Eminescu.

Ioan Barbu parcurge, în Cetatea Eternă, o serie de locuri strâns legate de istoria poporului român, începând cu celebra Columnă traiană şi se bucură la întâlnirea cu istoria străveche a locurilor vizitate. Într-un alt text este preocupat de prezenţa ortodoxismului în Roma şi evocă, din această perspectivă, relaţiile, de natură religioasă, dintre spaţiul românesc şi cel peninsular. >>>>

În perioada ultimilor ani ne bucurăm de apariţia multor cărţi, de precizat că nu toate au şi valoare din punct de vedere literar, dar cele care au astfel de valoare aşa-zis „scoase în faţă”, în întâmpinarea cititorilor iubitori de valoare literară autentică. Ei bine, a apărut o carte a unui laic, o carte de teologie foarte ciudată care amestecă politologia, istoria mentalităţilor cu teologia: Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian”, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, apărută la Humanitas. Este pentru  prima dată când cineva adună toate preocupările teologale ale lui Mircea Vulcănescu, un om care până acum a fost important pentru noi numai pe latura generaţiei 27, numai pe latura intereselor lui faţă de romanitate, dimensiunea românească este foarte prezentă la el iar noi am fost interesaţi de suma de ispite pe care le au românii în sufletul lor, identificate de Vulcănescu: ispita dacică, ispita romană, ispita turcă, evreiască, elină, etc.

Găsim şi câteva texte care adună conferinţe, articole, studii, arătând şi preocupările lui faţă de existenţialismul precreştin, faţă de neotomism, faţă de tot ce înseamnă relaţiile între iudaism, catolicism, ortodoxie, sunt multe lucruri de dogmă teologală pe care numai doxologii trebuie să le lucreze. >>>>

Pe 20 aprilie 2010, la Colegiul  Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, au avut loc lucrările Simpozionului Internaţional, Ediţia a III-a: Lectura – sub presiunea canonului? Referatele prezentate, cu această ocazie, la cele patru secţiuni ale Simpozionului (Secţiunea I – Canon/Anticanon/Dincolo de canon; Secţiunea a II-a – Lectura – între bucurie şi obligaţie; Secţiunea a III-a – Primii paşi spre lectură; Secţiunea a IV-a – Bibliotecă, internet sau televizor?) au fost culese cu hărnicie şi judicios organizate şi echilibrate, într-o carte, de către doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU.

Toţi autorii referatelor sunt profesori/pedagogi, dascăli şi bibliotecari (dimpreună, FORMATORI DE SUFLETE!), cu lungi „stagii” de îngenunchere la Altarul Revelator al Cărţii. Adică, îngrijoraţi că învăţământul mondial şi naţional actual hiperbolizează maladiv latura informativă a educaţiei şcolare (creând premizele apariţiei unor generaţii de „roboţei” şi de monştri gelatinoşi, „tobă” de informaţie haotică, neselectată valoric, paralizantă intelectual – dar complet lipsiţi de afecte, de empathie şi de un spirit de discernere activă şi reactivă, în cadrul Cetăţii sub Asediu!) – şi eludează aproape complet latura moral-formativă din educaţia tinerilor intraţi în „tocătorul de suflete, voinţe şi minţi” al şcolii, până la nivelul la care se poate bănui o strategie a deformării şi imoralităţii, infiltrată, pe căi cu totul „neortodoxe” (de către liderii sociali şi politici ai lumii), în zona învăţământului. >>>>

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

Totdeauna am fost de părere că este util să cunoaştem şi să ne preţuim valorile, personalităţile care trăiesc printre noi. Întâi ca un omagiu adus lor, iar apoi ca un exemplu pentru vieţile noastre. Pe acest traiect spiritual se înscrie cartea a tânărului publicist şi scriitor menţionat în titlu, după trei „şedinţe” confesive cu subiectul opului domniei sale. Acum, reputatul dirijor bistriţean priveşte –prin această lucrare- parcursul propriei vieţi, de la altitudinea frumoasei vârste de 70 de ani şi o face cu legitimă satisfacţie şi mândrie.
Intuim că prezentul demers al dlui. Menuţ Maximinian este rezultat al unei „subterane” colaborări între factorii de decizie culturală de la nivelul judeţului -recte preotul şi scriitorul Ioan Pintea, ce prefaţează elogios cartea- şi ceilalţi factori la vedere, rezultând un beneficiu absolut remarcabil pentru cititori. >>>>

Am obtinut 3 exemplare din aceasta carte, carte  inedita ce ajunge sub lumina tiparului pentru prima data pe pamant european. In respect pentru relatia dintre Autori si Cititori, eu doar amintesc cu uimire cat de alese sunt caile Divine, astfel, aceasta carte sa apara nu in vreo metropola mare a lumii, ci intr-un sat romanesc din tinutul Mehedintului, la Malovat, Editura “Cuget Romanesc”, 2009.

Cartea “Siragul Margaritarului”sau  Hronicul Imparatilor crestini ai Bizantului”, este     intradevar un “sirag de margaritare” intins pe multe veacuri, adunat si pastrat de numerosi iubitori a  istoriei crestinismului ortodox.

Deci pentru o buna prezentare a cartii, redam din  studiul introductiv al cartii, studiu realizat de Pr. Prof.Dr.Al. Stanciulescu Barda:

“Actuala lucrare reprezinta un nou cronograf bizantin, care, prin stradania Domnului Dr. Dumitru Chican, vede acum pentru prima data lumina tiparului pe pamant european. Domnia sa a considerat ca diplomatul poate sa realizeze mai mult decat o activitate diplomatica propriu-zisa intr-o tara straina. >>>>

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36). >>>>

Izvorâtă  parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, „felix culpa”.

Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă  e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”, care face  farmecul lirismului de tip orfic.

Aş  zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.

Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”). >>>>

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie). >>>>

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare.  El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi  a valorilor ei în lume.Ca şi  Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a  construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă. >>>>

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr. >>>>

Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.

Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.

RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / [...] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / [...] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea–n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. >>>>

După ce în anul 2004, reputatul critic şi istoric de artă de la Iaşi, Valentin Ciucă, autor a peste 30 de cărţi, a publicat albumul de artă „Un secol de arte frumoase la Iaşi” (Ed. Art XXI), urmat în 2005 de „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Ed. Muşatinii, Suceava), iată că el a publicat recent încă un album, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (Ed. Art XXI, Iaşi, 2009), lucrare apărută în două monumentale volume (ambele însumând 1275 de pagini), lansată şi la Galaţi, în ziua de 24 noiembrie, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În felul acesta, proiectul de mare anvergură „Un secol de arte frumoase”, asumat de autor cu maximă responsabilitate, se încheie, el marcând o apariţie editorială de referinţă, performanţă încă neatinsă înainte de nimeni în România, dar, similar, ea existând în ţări ca Germania, Franţa sau Italia. >>>>

Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică? >>>>

17 martie, 2010. Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste ţară, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înmuguriţi.

În sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, din Bucureşti, pluteşte în aer parfum de sonet. Sub un titlu sugestiv – Aur şi ivóriu, doamna Florica Gh. Ceapoiu şi-a alcătuit o antologie cu cele mai frumoase sonete şi rondeluri. Volumul apărut la Editura Semne, în 2009, beneficiază de o prefaţă semnată de poetul Radu Cârneci, unul dintre cei mai mari iubitori de sonet, totodată unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori, aceasta demonstrând-o, printre altele, şi ploaia de aplauze cu care a fost întâmpinat la intrarea în sală. Pe coperta patru, cartea beneficiază de un material ce poartă semnătura scriitorului şi criticului literar Aureliu Goci. >>>>

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. >>>>

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri). >>>>

Prin volumul Unu şi Pluralul, de Arcadie Opaiţ, asistăm la un moment de înseninare a destinului auctorial, când scriitorul iese din Salonul de reanimare vindecat de bolile narcisice ale tinereţii şi de falsele teme ale existenţei şi intră în liniştea unei metafizici care îl învaţă cu acribie care sunt, de fapt, întrebările la care răspunde propria viaţă şi propria poetică.

Înseninarea spirituală  şi vindecarea de excesele introspecţiei sunt dorite şi lăudate încă din salonul de resuscitare („fluxul s-a retras/ ochii s-au stins/ au rămas catarge negre/ şi…/ vinovăţia”, p.92, Salonul de reanimare, 2003); tragicul se diluează şi se retrage din compoziţia lumii percepute; imaginarul se cuminţeşte, fără a se banaliza ci dimpotrivă, dar se şi clasicizează prin recurs la miturile fundamentale ale antichităţii sau la temele biblice esenţiale; toate aceste semne ale unei renaşteri îl pregătesc pe poet pentru un botez noematic, discursul său de acum se raportează mai mult la idei şi mai puţin la stări, nevoia sa de a abstractiza devenind irepresibilă şi instituind noi legi ale construcţiei poetice. Însăşi nevoia de linişte prin oratio mentis devine precisă şi explicită. Aşadar, textul îşi schimbă culoarea: mai puţină imagine, mai multă reflecţie; impresionismul este substituit, cu prioritate, de sentinţe morale şi de un anecdotic seren. Poezia lui Arcadie Opaiţ atinge o  tensiune e meditaţiei care refuză biografismul ca subliminal deşi îi scanează proiecţiile din perspective imposibile: o poetică a memoriei fragmentelor, care reduce descriptivismul la absurd,  care asumă imaginarul ca produs al supravieţuirii de după sublimarea fiinţei şi de după apocalipsele existenţei. >>>>

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala. >>>>

Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.

El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).

Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).  >>>>

În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune, ai mapamondului literar,  şi-au unit inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă alcătuire  care îmbină poezia, proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă. Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul  poate salva lumea”.

E ca o întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da, lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise, prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în ogradă, pe maidan ori pe uliţă. >>>>

Scriitor polivalent , abordând cu succes  mai toate genurile literare, de la proză satirică, teatru, reportaj, până la epigramă, Ion Constantinescu este din nou în librări cu un volum de catrene, intitulat simptomatic “Cu şi fără ricoşeu”, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca. Originalitatea şi ineditul acestui volum constă în faptul că aceste catrene, însoţite de o mică prezentare a firmelor, inclusiv cu fotografia personajelor abordate , sunt dedicate unor oameni de afaceri de succes. Cartea cuprinde 228 de castrene dedicate celor 76 de patroni de firme din Cluj-Napoca şi judeţ. Prin acest volum Ion Constantinescu întinde o punte de legătură între creatorul de artă şi creatorul de valori materiale şi economice, fapt mai puţin abordat în cultura română. Catrenele sunt adevărate “imagini”ce surprind profilul de succes al patronilor de firme din judeţul nostru, şi nu numai. Asemeni clic-clacului aparatului de fotografiat ce imortalizează cu ajutorul luminii eternitatea clipei, aşa sunt şi catrenele, având rime încrucişate sau pereche, din acest volum. Întradevăr  versurile ce ţintesc direct spre activitatea principală a firmelor şi  a patronilor ce le conduc, sunt scrise cu sentiment, fără ricoşeu, conturând calităţile manageriale ale acestor protejaţi ai Zeului Mercur ,sau Hermes.Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran:”Cu cât îţi controlezi sentimentele mai puţin, cu atât  ele te îndepărtează mai mult de viaţă.” >>>>

După  o susţinută muncă pe tărâmul culturii şi educaţiei de aproape o jumătate de secol harnicul profesor de istorie, Cezar Cherciu, fiu al acestor meleaguri, consideră că mai are o îndatorire importantă: să pună în lumină şi cunoaştere trecutul istoric al pământurilor natale, Vrancea şi Ţinutul Putnei, valorificând tezaurul informaţional scris şi arhivistic.

Astfel, în ultimuu douăzeci de ani foloseşte cu pricepere materialul documentar strâns cu multă migală, scoţând din „tiparul timpului”câteva lucrări importante şi foarte speciale de istorie locală, pe care cercetătorul sau iubitorul de istorie nu le poate ocoli. În 1995 scoate prima lucrare Vrancea şi Ţinutul Putnei – Un secol de istorie 1820-1920, în 2005 editează Vrancea şi Ţinutul Putnei – O lume de altădată 1921-1945, iar în 2007 tipăreşte o lucrare monografică de excepţie, închinată celei mai întinse podgorii putnene şi locuitorilor ei, Jariştea – Vatră de istorie şi podgorie românească, toate reprezentând un adevărat dar oferit vrâncenilor şi iubitorilor de istorie. Generaţii de elevi, studenţi şi cercetători se vor inspira din acest generos fond documentar. >>>>

Citind aceste versuri mi se pare că mă aflu într-un palat minoic la o serată dansantă, iar printre coloane imense se naşte o lume afundă din ale căror adâncuri răzbat – ca astăzi relicve ale unei civilizaţii dispărute – cuvinte care nu au fost spuse încă. Ascunse parcă într-o amforă cu gâtul alungit, ar creşte înaripate spre cerul unui suflet care le potenţează taina – poetul care le dă din nou viaţă: “Străluci-n amiaza soarelui Egeii, / Aducând cu sine un întreg ospăţ: / Dănţuiau Bachante, iar, la proră, zeii / Îl ţineau pe Dyo-Nyssos în răsfăţ.” (“Final”)

Volumul de versuri al Doamnei Marcela Ciortea reuneşte pagini de largă respiraţie poetică, de la destinul perechii primare, la însufleţirea adamică sau păcatul originar – pecetea păcatului înnobilându-l: “Ai pângărit Edenul, grădina fericită, / Fii blestemat! De-a pururi pedeapsă-ţi dau IUBIREA” -  până la un prezent dezbrăcat de miracol, fără darul divin,  învăluit în glazura superficialităţii, “…şi-atâţia farisei, / Că Pasărea Phoenix, sătulă de ei, / Cenuşa-o bău dinainte!” >>>>

Profunzimea reflecţiei, relatarea unor întâmplări dramatice din timpul când membrii societăţi noastre erau cobaii unui experiment utopic numit socialism multi lateral dezvoltat găsim în romanul”Cobaii” de Dumitru Hurubă, Editura Eubeea, 2009, subintitulat”fragmente din Jurnalul unui Cobai al Destinului”.Prozatorul nu pare, în acest roman, deloc străin de un anumit clasicism al meditaţiei asupra unui jurnal, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda şi reda întâmplări dintr-o perioadă tristă a societăţii româneşti. Personajele, Roxania Popa, profesoră de limba română, pictorul Andrei Rangu , sunt personajele în jurul cărora se ţese un covor cenuşiu de întâmplări de pe şantierele patriei socialiste. Romanul este construit prin metoda redări scrisorilor lui Andrei către Roxania, condamnat la ani de închisoare comunistă datorită faptului  că a fost martor când un ofiţer de securitate sub acoperire “a început să injure democraţia, regimul şi pe Ceauşescu de mamă, iar pe Ceuşeasca a făcut-o capră emancipată şi curvă care-şi plimbă prin ţară şi prin străinătate “codoiul” ei de satană, pe banii noştri.”,iar faptul că pictorul i-a ţinut isonul, securistul provocator îl arestează. >>>>

Dacă mergi de la Piatra-Neamţ, pe firul Bistriţei în sus, la Vatra Dornei, cam la jumătatea drumului dintre cele două localităţi se află comuna Borca, parte componentă a judeţului Neamţ. În această comună, în satul Mădei, vecin cu Broştenii  unde Ion Creangă a  învăţat carte, a locuit la mătuşa Irinuca şi i-a stricat bordeiul, prăvălind o stâncă de pe munte, s-a născut, a terminat şcoala generală şi după ce a urmat liceul, ceva mai la vale, la centrul de comună, şi Facultatea de Biologie a Universităţii din Bacău, s-a întors în sat şi a învăţat carte pe consătenii ei, Doamna Ana Bondar. De când a ieşit la pensie, cu câţiva ani în urmă, s-a apucat de scris articole la ziarul „Mesagerul” din Piatra Neamţ, ziarul domnului Ghile,  şi el om al catedrei, metamorfozat în  editor de ziar.

Doamna Bondar nu este un  reporter în adevăratul sens al cuvântului. Articolele  domnea-ei  sparg tiparele genurilor gazetăreşti,  multe dintre ele, dacă nu majoritatea, sunt creaţii literare, cu eroi  din spaţiul în care trăieşte, dar  pe care cititorul atent îi va întâlni şi în alte spaţii carpato-danubiene  ale începutului de mileniu III. Totodată, le-am putea trece în categoria însemnărilor, unor meditaţii pentru sine însăşi, pentru unii apropiaţi, cu „imprudenţa”, poate la îndemnul altcuiva şi nu a propriului simţ, de a le lăsa să plece în lume. >>>>

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul este o respiraţie lirică prin intermediul micropoemului de factură japoneză. Dacă vreun cititor se va întreba: De ce am căzut în mrejele acestei specii minuscule? Îi vom răspunde: oare nu cumva într-un bob de rouă se poate reflecta azurul? Oare nu cumva dintr-o geană de lumină se naşte o nouă zi? Oare nu cumva dintr-o firavă sămânţă se iveşte un stejar ce dăinuie peste ani? Exemplele pot continua. Minunea şi misterul lumii se reflectă în orice floare, tocmai de aceea îl invităm pe iubitorul frumosului să îşi oprească mult prea grăbitul pas, să iasă pentru câteva clipe din ritmul ameţitor al labirintului vieţii şi să inspire boarea binefăcătoare a poeziei. Contemplarea ne aminteşte de mitul peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel. Dacă nu avem timp să studiem filozofia sau religia, atunci poate că invitaţia la parcurgerea celor câteva rânduri ale cărţii ne va ridica pe treptele luminii, ne va purifica sufletele.   >>>>

Aproape 20 de ani scriitorul Dumitru Velea i-a consacrat editării şi promovării operei dramaturgului I.D.Sîrbu. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani a făcut toate demersurile ca această instituţie de cultură să poarte numele autorului piesei “Arca Bunei Speranţe”.Tot la începutul anilor 1990 a înfiinţat Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu” , având ca scop principal promovarea operei scriitorului născut în Petrila în 1919.

De-alungul anilor Dumitru Velea a publicat peste opt cărţi ,îngrijite şi cu Postfaţe semnate de el, bine documentate şi cu analize profunde ,despre opera lui I.D.Sîrbu.Acestea sunt:”I.D.Sîrbu ,Atlet al mizeriei”,”Ion D.Sîrbu, Obligaţia morală”,”I.D.Sîrbu, Între Scylla şi Carybda”,”Ion D.Sîrbu, Cu sufletul la creier”,”Ion D.Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah”,”Ion D.Sîrbu,Un deget pe o rană”,”Ion D.Sîrbu,Între timp murisem”,”Ion D.Sîrbu, Horia Stanca, Printr-un tunnel”şi”Ion D.Sîrbu, Jertfe”,carte apărută recent, şi asupra căreia ne vom apleca.Dacă nu mă înşel, despre cărţile enumerate mai sus , am scris cronici pe care le-am publicat în presa vremi. >>>>

Cărturarul vâlcean, promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

După dublul debut cu haiku din 2007 în lucrările colective Scoici de mare / Sea shells şi Antologia congresului de haiku, 1-5 iunie 2007/ Haiku Congress Book, Haiku Colection, apărute la Editura Ex Ponto din Constanţa, poeta Anastasia Dumitru publică prima carte de haiku şi haibun la prestigioasă Editură Europolis, carte inspirat intitulată Cântecul lirei/ La chanson de la lyre/ Song of the Lyre. Haikuurile apar în română, engleză şi franceză. Traducerile în engleză sunt realizate de Alexandra-Flora Munteanu, Mihaela Sterescu şi de autoare, iar cele în franceză de Luiza Vlad. Cartea a fost realizată în cadrul Proiectului Internaţional Interculturalitate Româno-Japoneză,  prilejuit de  sărbătorirea a 50 de ani de la reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, proiect ce face parte din Programul Cultural ,,Japan Danube Friendship Year 2009”. De remarcat faptul că acest proiect este înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de haiku din întreaga lume. >>>>

”Joc monoton” este un roman de aventuri sentimentale în linia capodoperei lui Ibrãileanu aduse,aici, la zi, atât din punct de vedere al tehnicii literare cât şi al moralităţii : avem în carte nu o Adela, ci patru :Lavinia,Xenia, Simona, Miriana. Alecsit, protagonistul cvadrupului amor, are câte un fel de dragoste pentru fiecare din ele. Are naivitatea necesară pentru ca, practic, să nu înşele, să nu îşi parceleze inima şi sexualitatea, ci sã treacă elegant sau cu nonşalanţă barbară de la una la altă membră a haremului personal;fiecare din ele suferă de ceea ce se numeşte personalitate accentuată. Între ele, Lavinia este mai echilibrată, mai aproape de normalitate:profesoară de română şi autoare, între altele, a unui roman al cãrui nume m-a fãcut iniţial sã zâmbesc :”Cârtiţa cu bretele”.”Lavinia era o tipă remarcabilă, uimitoare prin precizie, prin ton, prin stil”, ne spune interpusul romancierului, Alecsit. >>>>

Noul volum de versuri al Poetului autentic (tot mai orficizat, în ultimele sale scrieri) şi profesorului de Filosofie adjudean, PAUL SPIRESCU, Eu, adică umbra mea (Ed. Andrew, Focşani, 2009), este a patra apariţie editorială autonomă a artistului (după Metafizica lacrimei, Strigăt clandestin şi Domnule Judecător!).

Închinarea cărţii se face, patetic, către un mare şi regretat poet dispărut al Vrancei: „Se închină această carte Umbrei din Cer a poetului Constantin Ghiniţă”.

Tripartiţia cărţii ascunde mistica Treimii, dar şi depăşirea dublului umbrei, prin „trei” al Revelaţiei – drumul fiind dinspre frigul funebru către mistica umbrei, prin care se poate dobândi Revelaţia lumii de dincolo, a „dublului celesto-hristic” al lumii terestre – intermediarul transfigurator fiind „nomen”-ul/verbum-ul magic al Poeziei: I- Povestiri despre frig (30 de poeme); II – Est in nomina (26 de poeme);    III – Eu, adică umbra mea (22 de poeme). >>>>

Recent a văzut lumina tiparului o valoroasă lucrare elaborată de Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea, cu titlul ’’Probleme actuale ale Ecopolitologiei şi Dreptului românesc’’, care se înscrie în aria exigenţelor, a cerinţelor societăţii informaţionale contemporane, fiind concepută şi realizată, într-o viziune interdisciplinară. Autorul, personalitate de prestigiu a vieţii ştiinţifice şi publicistice din Iaşi şi Chişinău, jurist şi ecolog de notorietate, consacrat, porneşte de la relaţia indisolubilă dintre Ecopolitologie şi Drept, demonstrând faptul că nu putem asigura protecţia mediului înconjurător, numai pe cale educaţională, mai ales când este vorba de O.N.G.-uri, ca mari poluanţi, ci este necesară şi implicarea Dreptului, a normelor juridice bazate pe constrângere, pe sancţiune. Este adevărat că ’’Dura lex, sed lex’’, dar experienţa universală arată că o societate armonioasă, trebuie să îmbine normele morale, educaţionale, cu cele juridice, întemeiate pe răspundere. >>>>

O carte halucinantă, o carte şocantă, o carte care a schimbat lumea, “Fantasmele erotice ale femeilor” impresionează încă de la primele pagini printr-un ton ferm şi cu toate astea lipsit de aroganţă. Aşa cum mulţi poate au presupus eronat, volumul nu este doar o altă carte scrisă de o feministă frustrată, ci este una dintre lucrările de referinţă ale mişcării revoluţionare care a demonstrat la începutul anilor 80 că diferenţele dintre bărbaţi şi femei nu sunt, cel puţin în universul sexual, chiar atât de mari. Probabil că femeile care vor citi această carte vor zâmbi regăsindu-se în multe dintre poveşti în timp ce bărbaţii, în marea lor majoritate, vor avea un şoc refuzând să creadă, cel puţin la început, că partenerele lor se pot gândi la astfel de lucruri în timpul unui act sexual.

Volumul este alcătuit din mărturiile unui număr impresionant de femei, care reuşesc să acopere prin varietate întreg spectrul social. Demasificarea celor intervievate nu oferă cărţii un caracter ştiinţific, însă îi sporeşte credibilitatea şi ne face să credem că această cercetare este una autentică şi edificatoare pentru a izola anumite patternuri în comportamentul sexual al femeilor. >>>>

Motto: „Amintirile, aşa cum mi-au fost relatate, năvălesc asupră-mi ca un torent. Au prea multă realitate în ele, o junglă a realităţii, frumoasă  şi dureroasă… Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială,  ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală. >>>>

Moto:

„Când zarea din privire-ntinereşte

Te am în suflet şi mă cred iubit”.

De la experiment literar la trăire autentică, poeziile creştine ale lui Constantin Mîndruţă glisează sugestiv în realitatea contingentă şi, o dată cu veghea de rugăciune şi visul, se înalţă în transcendent pe calea Luminii divine, singura de urmat de orice creştin pentru a-şi asigura viaţa veşnică.

Îl aflăm pe autor în ipostaze creatoare diferite, de la poezia spirituală la cea satirico-umoristică şi de expresie socială, creaţia sa constituindu-se într-o permanentă, plăcută şi edificatoare surpriză. >>>>

Poet, om de cultură, editorul cel mai harnic din judeţul Buzău, Constantin Marafet îşi lansează, azi,  al optulea volum de poezie: după surprinzătoarea poemă din poeme, Eu şi sora mea, umilinţa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 – Constantin Marafet îşi consolidează, prin noul său volum, RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ (Ed. Mesagerul, Chişinău, 2009) caracteristica de Duh, pe care i-o remarcam şi semnalam în precedentul: franciscanismul de tip mioritic, adică adaptat la văzduhul şi mitologia tăinuită, încă nedezgropată complet, a Râmnicului Luminat. Râmnicul Sărat a devenit, în viziunea Poetlui Marafet, din simplu topos laic şi „vatră” a Focului Vieţii („desprinsa vatră: Râmnicul Sărat” - cf. Alean) –  topos sacru şi simbol al Iazul Iluminării, Iazul  Ascuns în Cer, al Fiinţei/Fiinţării Autentice („mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc” – cf. Ravac). Un fel de „mă grăniceresc”, „mă fac vecin, prin hotarul iniţierii, cu Lumina Lui Dumnezeu”.

Autorul fiind adept fervent al „muzicii sferelor” platoniciene” şi al orfismului, poezia lui C. Marafet îşi alternează, firesc, pe ison când de doină, când de blestem popular, diezii şi bemolii: >>>>

Cunoscut ca poet şi epigramist, Gavril Moisa ne face o surpriză plăcută  publicând volumul de fabule, intitulat simptomatic”Fabule trăsnite”,Editura Grinta, Cluj-Napoca,2009,cu o prefaţă de Constantin Cubleşan.

Pentru a înţelege mai bine rolul şi sensurile fabulelor lui Gavril Moisa e necesar să facem un mic istoric al acestei specii literare atât de gustate de cititori. După cum se cunoaşte, fabula este o scurtă  naraţiune alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personifică animalele, plantele şi lucrurile, satirizând anumite moravuri, mentalităţi, deprinderi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea este structurată astfel: povestirea propriu-zisă şi morala. Pentru realizarea fabulei se foloseşte, ca figură de stil , personificarea. >>>>

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). >>>>

Antologia de versuri a poetului Lucian Mănăilescu este structurată în ciclurile „Patria amară”, „Foşnetul grecilor”, „Lacrimi de Murano şi alte poezii”  şi „Lumea din nori”. „Câteva explicaţii” de la pag.120 arată că că sunt atât inedite, cât  şi poezii reluate din volume anterioare, iar unor scriitori consideraţi a-i fi fost alături (Constanţa Buzea, Passionaria Stoicescu…), autorul le mulţumeşte aici. „Datele despre autor” prezintă un scriitor cu volume, colaborator la mai multe reviste de cultură: Oglinda literară, Cronica, Viaţa românească, Luceafărul, Cetatea literară.

Poezia „Îmi iubesc patria”  sugerează lipsa unui motiv vizibil pentru acest sentiment, întrucât  ţara a evoluat cu „indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile”, iar „umbra viitorului refuză să vină”.Aceeaşi atmosferă, care evocă mistificarea istoriei şi a mitologiei,  apare în poezia „Sfântul Gheorghe”.Iar în „Dezertare”, patria este văzută ca o abstracţiune constrângătoare, dar acceptată, poate din inerţie.Însă gândul soldatului ,care clamează  slujirea  necondiţionată , este, în realitate către acasă:  „aleargă/ de rupe pământul/ către casă”. >>>>

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective. >>>>

Recentul volum de poezii, inspirat denumit „Rădăcina înstelată”( Ed. „Mesagerul”, Chişinău, 2009), semnat de Constantin Marafet, atrage atenţia prin două elemente importante: profunzimea ideilor poetice şi originalitatea viziunii lirice.

Pornind de la structurarea inedită a cărţii, constatăm că secvenţele lirice sunt dispuse astfel încât să se asigure volumului  simetrie: incipitul conţine poezia „rădăcini” iar finalul – poezia „vatră”.  Corelând  titlul cu piesele din interiorul volumului,  înţelegem că „rădăcina” ca simbol al permanenţei telurice este în relaţie cu spaţiul celest, ambele  stând sub pavăza credinţei.  Grupajele de poezii  au o anumită fluenţă  dictată de logica poetică originală. După grupajul „Din frunză” curg celelalte grupaje: „Cerească mană”, „Jertfelnic”, „Smerenia icoanei”.

Este de subliniat faptul că autorul cărţii a ajuns la o conştiinţă poetică superioară. Aceasta se poate observa din crezul poetic situat în fruntea volumului său. La curtea Poeziei, creatorul este eternul  ucenic, adăpându-se din izvoarele pururi reîntineritoare ale creaţiei autentice : >>>>

În 17 făurar 2009, bucureşteanul Sorin Cerin (născut la 25 noiembrie 1963, în Baia Mare) îmi expediază un volum de aforisme, Revelaţii – 21 Decembrie 2012, paradoxiste în majoritatea lor, salvându-se printr-un „curcubeu“ în treizeci şi şase de „culori-teme“ – un curcubeu propriu deci –, ca un steag fluturând în cerul, în priveliştea Fiinţei (luăm sintagma în accepţiunea lui Platon, din Phaidros, 248-b), ori din înrăzărita margine a Ei, pentru că autorul, deopotrivă poet, romancier şi sofist, „părinte al coaxialismului“, sau lirosof, după cum i-ar fi zis Vl. Streinu (pe vremea cercetării operei lui Lucian Blaga), ştie să se exercite întru catharsis pe arcul-orizont al cunoaşterii metaforice din complementaritatea bătrânei, veşnicei Câmpii a Adevărului.

Din epistola-i însoţitoare de volum, aflu: «Dintre cărţile mele publicate până acum pot să amintesc Destiny şi The Origin of God, ambele apărute în America. În România, mi-au apărut: Destin (2007), Coaxialismul (2007), Moarte, neant, aneant, viaţă şi Bilderberg Group (2007), Starea de concepţiune în fenomenologia coaxiologică (2007), >>>>

Filozoful grec Constantin Tsatsos scria:Nimic din ceea ce obţinem pe cale logică nu ne dă atâta satisfacţie cât o pasiune împlinită.De aceea,din pasiune preferăm să ne chinuim;şi să punem în seviciul pasiunii,fără împotrivire,frântura de logică ce ne-a mai rămas.În acest context se înscrie şi activitatea profesională,dar mai ales extraprofesională ,de-alungul anilor,a octogenarului Gheorghe P.Lăzanu,născut în urmă cu 86 de ani în Mânzaţi,localitate aflată la 25 de km de Bârlad ,stabilit în Capitala Ardealului după întoarcerea sa din cel de-al doilea război mondial,rănit şi cu gradul de sublocotenent.Iată ce scria acesta în volumul Patria şi oştenii, autori dr.Gheorghe I.Bodea,Gheorghe P.Lăzanu,Vasile Caia:Orice apariţie a unei cărţ reprezintă o sărbătoare,dar şi o obligaţie de recunoştiţă.Cu atât mai mult am resimţit acesta conotaţii la apariţia lucrării memorialistice Patria şi oştenii,pentru că mă consider un oştean şi pentru că patria este chitesenţa celor mai profunde valori.Trebuie să remarcăm faptul că Gheorghe P.Lăzanu,în prezent colonel în rezervă, este şi a fost un oştean, inclusiv pe „frontul”promovării culturii în întreprinderile unde a lucrat. >>>>

Sunt anumite cărţi în care te recunoşti, anumite cărţi pe care ai vrea să le păstrezi mereu alături de tine. Sunt acele volume care par să vorbească despre viaţa ta, franc, direct, fără să se ascundă în spatele cuvintelor frumoase. “Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze” este una dintre acele cărţi, un volum din care musteşte viaţa, un volum despre oamenii de astăzi, despre problemele şi stilul lor de viaţă. Un mozaic extraordinar între sentimente şi sex, între lux şi simplitate, o carte care trece prin toate obsesiile minţii umane doar pentru a ajunge la sensibilitatea ascunsă în fiecare dintre noi. Belle de Jour, devenită deja o icoană pentru milioane de cititori din întreaga lume, reuşeşte cu acest nou volum să ofere o dimensiune nouă şi fascinantă poveştii…

Îndepărtându-se puţin de lumea glamour a prostituatelor de lux, Belle păstrează totuşi farmecul acesteia, reuşind să scoată în evidenţă motivele pentru care în Europa prostituţia este considerată ceva normal şi, mai ales, sănătos. Vocea autoarei impresionează prin fermitate şi printr-o luciditate împinsă câteodată la extrem. Cartea evită clişeul ipocriziei, iar sfaturile pe care le întâlneşti aproape la fiecare pagină sunt cugetări de bun simţ ale unei persoane care a făcut ceea ce cei mai mulţi dintre noi nu îşi pot nici măcar imagina. Belle însă nu regretă nimic din viaţa ei, insistând pe puterea de transformare a fiecărei experienţe şi demonstrându-ne încă o dată că, în esenţă, suntem ceea ce facem. >>>>

Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică  a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi  cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”.  Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman.  >>>>

Comentariul la cartea “Lumea si noi – prozo-poeme” – Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 – il vom incepe zabovind cateva clipe la portretul fotografic al d-lui Daniel Muresan – autorul cartii – de pe coperta a patra, pentru a incerca o avancronica a continutului literar ce urmeaza. Cu gatul infasurat in naframioara aristocrata, camasa alba din borangic subtire si costum impecabil, poetul priveste lumea, in general si societatea romaneasca, in special, cu o doza de ingaduinta filosofica, de detasare rece: “trecand inspre semeni cuvant necrutator: voi scrie despre voi si faptele voastre totul. Nu va fi vina mea ca nu veti intelege nimic. Sau nu veti vrea sa-ntelegeti”.
Poemele din cartea “Lumea si noi” par a fi poemele inceputului de lume unde autorul, asezat pe o margine, si-a propus sa atinga, cu versul, toate cele vazute si nevazute, intr-o incercare sisifica de a face pe hartie portretul lumii acesteia. Incepand dintr-un capat, trece cu poemul fara sa selecteze. Atinge locul comun, bate la portile sublimului, nu ocoleste banalitatea si “dumnezeiasca viata a puritatii/ Dar iata/ Pe cat de castigatoare/ Pe atat de infrante gandurile”. Demersul liric al d-lui Daniel Muresan se asaza intr-o miscare pendulatorie intre rostirea in cadenta psalmica, in albii bine conturate, din care nu se poate iesi, urmand relieful si privirea ciclopica, intr-un spectacol imens, ce ne inconjoara. >>>>

Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.

M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea”  – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:

„Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.

Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează,  şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui.  Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie. >>>>

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)

“Sub paşii noştri se despică marea”

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare. >>>>

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează,  în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alic tipuri dc cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere dc un mod deosebit, artistul crează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici nevoia artistului creator dc a găsi căi, noi, ieşite din comun, dc acces la mintea şi sufletul celor cărora li sc adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. În primul rand autorul a selectat şi sintetizat  puncte esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, cc i-a fost accesibilă. In al doilea rând, cl a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct dc vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, cc nu sc întâlneşte prea des.

Punctul dc vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.   >>>>

Mănunchiul de poezii publicate de Titina Nica Ţene în volumul intitulat “Scaunul Harului”, aduc a romanţă cu parfum de amintire, ferestre cu gutui păstrate una lângă alta ca nişte candele luminânde sub bolta seină a iernii, credinţa că există un rost bine stabilit de Dumnezeu în toate, nădejdea că după iarnă va veni iarăşi primăvară: “Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt / ca o primăvară, când învie toate”, spune autoarea în poezia “Sfânta Primăvară”.

Când sufletul i-a fost legat de locurile natale, nimeni, niciodată, nu i-l va putea dezlega, dă de înţeles delicata în cuvânt Titina Nica Ţene, venită pe lume în satul Uşurei, judeţul Vâlcea, sat din care a plecat de multă vreme, urmându-şi destinul . Versurile simple ca apa izvorândă din crestele munţilor spun foarte multe: “Ce fericită eram, Doamne, / Şi ce departe sunt acum!” (De Paşte); “Merg încet cu sufletul pustiu, / singură printre atâta lume, / timpul a trecut când nici nu ştiu, / oamenii din juru-mi nu au nume” (Toarcem amintirea).

Puterea obişnuinţei nu-şi găseşte locul în inima poetei Titina Nica Ţene. Ea nu poate să privească numai înainte, fiindcă dorul vetrei strămoşeşti dă în clocot şi cheamă necontenit. El, DORUL nu va putea fi ostoit decât odată cu poposirea autoarei, trup şi suflet pe plaiurile natale: “M-am întors la mine-n sat / şi-am găsit casa-ntr-o rână / Părul, nucul şi gutuiul / sânt deja cam ofiliţi / nu e nimeni prin ogradă / să vadă că sunt iubiţi” (Aşa-i viaţa). >>>>

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă  roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile. >>>>

Recenta apariţie, la prestigioasa editură CONPHYS, a volumului „… RESTUL ESTE LEGENDĂ”Despre mine,/  nimic pe de-a-ntregul./ Locuiesc  împreună cu pămîntul / care se coace,/  se răscoace,/ în verile strînse /ca pumnul./ semat de erudita creatoare de frumos, Maria Diana Popescu, nume consacrat pe firmamentul astral al literaturii româneşti contemporane, ca poet, jurnalist, eseist şi critic literar remarcabil, nu a trecut neobservată iubitorilor de cultură.  Conţinutul liric al volumului, asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă:

Fiecare poem are un mesaj personal pe care îl emite în felul în care numai un poet avizat îl poate transmite:  dragostea faţă de cititori, lirismul curat, temperat şi binecuvîntat, care împovărează cu greutatea unei nobile sensibilităţi: „Foşnetul de nuntă al amiezei/ inel imi pune pe deget./ Deşi nu ştiu încotro se îndreaptă alaiul,/ vă aştept să-mi cunoaşteţi pruncii/ care dorm  şi plîng/ pe zidul de miază-noapte”. >>>>

Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet/jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:

1-prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare/plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă  – poate mult prea calmă… – din somn…),

2-a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal…şi asta, doar rareori… – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoştinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”…[1]).

Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valori/valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, totuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!)  - naturaleţe frustă (…şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice,  ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la maniera (evident, nu şi la geniul şi  valoarea artistic-creativă…) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier”[2]: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23). >>>>

Într-un cadru specific întâmpinării  Sfintelor Sărbători de iarnă, când mâinile slujesc simţirea sufletului, pictând icoane – picuri de Lumină ce împodobesc pereţii, sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti, cunoscut  mai mult ca Palatul Şuţu, să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, carte ce face parte din Colecţia ,,Ideal”, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână, colecţie ce cuprinde nume reprezentative de poeţi. După cum chiar titlul spune, cartea cuprinde 101 poeme, selectate din publicaţiile anterioare ale autoarei, dar şi versuri inedite.

Este o dublă sărbătoare pentru Victoria Milescu, 18 decembrie fiind şi ziua ei de naştere.

Din scurta prezentare a moderatorului Vasile Căpăţână, aflăm că  Victoria Milescu, născută în municipiul Brăila, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, lb. română/engleză, Universitatea din Bucureşti; studii postuniversitare. Debutul literar a avut loc în 1978, în revista ,,Luceafărul”, iar cel editorial în 1988, prin concurs, concomitent în vol. Prier (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi în vol. Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Este o scriitoare complexă, a publicat poezie, proză, critică literară, literatură pentru copii, a făcut traduceri din limba engleză. >>>>

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…)>>>>

Fiecare om, când se citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta  convenabilă nouă. Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii.  Uneori ne transpunem într-atât încât uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui Văran fără să mă aventurez în divagaţii şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani?  Ce statut aveam?  Cât de implicată eram într-un regim căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit, dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?

Pornind de la aceste gânduri m-am avântat în  parcurgerea paginilor –  nu multe – dorind să cunosc experienţa acestui tânăr (şi eu eram pe atunci foarte tânără!) – care s-a văzut aruncat în vâltoarea revoluţiei – sau ce-o fi fost – aidoma sutelor şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea. >>>>

“Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007. Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea,  “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde  63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE,  Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU.

Angela Baciu – poet şi publicist

Angela Baciu este poet, publicist, consilier şi promotor cultural, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi.  Autoare a unor cărţi de poezie, publicistică şi literatură pentru copii, poezia sa este tradusă în franceză, engleză, cehă, maghiară, slovacă, arabă, etc. >>>>

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz ,cu antenele în alertă,pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică,provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/pacă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi ,un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor,bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar,sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii). >>>>

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În Noiembrie  2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului „CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi incitant.

Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian  Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi.

VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună  cu familia. S-a  stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi  la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. >>>>

Îmi iau un curaj prea mare pentru a scrie o cronică la o carte a Cezarinei Adamescu. De fiecare dată când citesc pe Internet cărţile, cronicile, poeziile, eseurile acestei autoare cu peste 50 de cărţi publicate am sentimentul alunecării ca o pisică cu ghearele tăiate,  încercând zadarnic să se agaţe de o rogojină aşezată în plan vertical. Insolita „rogojină literară” a fost şi va rămâne în mod cert un motiv al prieteniei literare dintre mine şi autoarea C.A. întâlnită întâmplător, dar providenţial  în paginile Revistelor ARP.

Cele 333 DE SONETE DE IUBIRE, pe care mi le-a trimis autoarea constituie cea mai frumoasă surpriză oferită de aprope trei ani de când comunicăm. Ne-m întâlnit într-o împrejurare tristă, la parastasul de un an de la intrarea în veşnică tăcere ca om a celui care a fost şi va rămâne pentru noi ”patronul spiritual”, Artur Silvestri.

În memoria afectivă rămâne timpul comemorării de la Durău, unde Cezarina Adamescu, sprijinită uşor de curtea unei  locuinţe, ţinând în mână un carneţel de însemnări, scriind neîntrerupt, chiar şi în autobuzul călătoriei noastre. După câteva zile, am citit cel mai competent eseu despre acest eveniment,”Tovarăşi de drum spre Patria Veşnică” trecând  în cuvinte sentimentele a zeci de participanţi prezenţi. >>>>

Fiind înzestrată cu pregătirea şi experienţa din domeniul etnografiei , folclorului şi mitologiei româneşti, autoarea mărturiseşte că a fost determinata să scrie cartea pornind de la minunatele doine cântate de tatăl său în biserica din Blaj, având nostalgia identitară şi un mare respect pentru spiritualitatea românescă.

Lumea satului este un topos primordial, începând cu binecuvântarea pâinii facând o cruce, dar contemporanii s-au depărtat de valorile tradiţiei, care ar trebui duse mai departe.

În Prefaţa cărţii, scrisă de Ion Ghinoiu, este remarcată frumuseţea acestui volum, care dezvăluie panteonul românesc creştin, clendarul popular şi originale reprezentări mitice naţionale.

Structura cărţii cuprinde 28 de capitole, câte zile are luna februarie, lună de iarnă cu ger şi zăpezi, încălzită de poveştile spuse la gura sobei. Sunt prezentate tradiţiile de Anul Nou, sărbătorile folclorice de Dragobete, Mărţişorul, babele, marea sărbătoare a Învierii Domnului,  duminica Floriilor, Rusaliile, Drăgaica, Sânzienele, Sânedrul, Sfântul Andrei şi cealaltă mare sărbătoare, a Naşterii Domnului, iar ultimul capitol documentează cimitirul vesel de la Săpânţa. >>>>

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” - conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.

Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie. >>>>

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri, Frumuserţea lumii cunoscute (zile de neiutat) –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8). >>>>

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă  citeşte sau mă ascultă (Al. Florin Ţene)

A apărut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMĂ. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Ţene realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif. Pe copertă, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanţă sugestivă şi de o formă superbă, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplător închisă într-o asemenea copertă – a avut, în ce mă priveşte, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipă înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redacţie, dorind să facem cunoştinţă, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a arătat o semnătură şi a spus: „Ăsta sunt eu”. Numele şi omul erau Al. Florin Ţene. Citind, acum, dialogurile strânse în prea puţinele pagini ale cărţii Cu inima în palmă, concluzia se conturează în vechea prezentare. „Ăsta” este cel care semnează Al. Florin Ţene – omul care a răspuns „cu inima în palmă” la toate întrebările; scriitorul care îşi afirmă plastic punctul de vedere, observaţiile, explicaţiile, mărturisirile, chiar destăinuirile din viaţa personală, omul care contribuie la reuşita dialogului (cu dezvoltări şi completări ale temei propuse, când e cazul) scăpând de banalitate ori de saturaţie unele întrebări; promotorul cultural care nu e loc unde să nu vorbească şi despre alţii. >>>>

Recentul volum de versuri al Elenei Cîmpan, Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 este parcă un soi de pariu al autoarei cu sine însăşi, vrând să ne demonstreze că hrana noastră zilnică poate fi şi doar spirituală, poezie adică, deşi dumicatul de poezie poate avea şi gustul dumicatului de pelin… În fiecare zi, începând cu sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena şi până înaintea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, poeta caută (şi găseşte) aspecte ale sacralităţii cotidiene, pe care ni le aduce spre lectură ca întâmplări fireşti, din care străbate doar aura liricului, fără tendinţa de a căuta monumentalul, eternul, marea Poezie. Ci doar pe aceea a gesturilor, trăirilor şi activităţilor cotidiene, spre care se îndreaptă privirea atentă a autoarei.

Poeziile acestui volum se desfăşoară între un Cuvânt de început, încheiat cu un citat din sensibila poetă contemporană Ileana Mălăncioiu, prin care Elena Cîmpan defineşte poezia: „A fi poet înseamnă să ai o aripă ruptă, fericirea. >>>>

Goethe susţinea ideea că pentru a cunoaşte poetul, trebuie cunoscută mai întâi urbea în care acesta trăieşte. Medgidia este reprezentată în plan literar la scară naţională, prin profesionalismul scriiturilor semnate de Prof. Dr. Constantin Miu. Explorând structura sentimentală a scriitorului prin culoarul doctrinelor psihanalitice, vom împleti conceptul filosofic emis de Anaximandru, cel care a definit pluralitatea lumii spirituale, cu tezele susţinute de Jung şi Freud  privind studiul inconştientului uman, perfect aplicabile şi în cazul supunerii unei analize atente a vol. Balsam de suflet (Ed. Virom, Constanţa 2009). Constituind o lume prin excelenţă energetică sau dinamică, forţele refulate în inconştient, oprite să se manifeste ca atare – fie din cauza cenzurii sociale, fie din cauza cenzurii morale – sentimentele vor căuta mereu o ieşire: (ah, dulcea şi indispensabila evadare!) „Cu atâtea răni câte mi-ai lăsat, aş putea să scriu o epopee a martirajului. Sau a martirului, dacă-ţi place mai mult… Aş vrea ca Tu să-mi fii Crucea pe care să-mi răstignesc visele.” (p.27), deci o exprimare care, în cazul expresiilor artistice, mai ales a celor literare, nu-şi dezvăluie adevărata lor semnificaţie, decât  prin decodarea determinării, condiţie ce va permite explorarea abisurilor sufleteşti: „Mi-ai spus deunăzi apăsat: <Eşti tot numai suflet! Cum oare poţi fi aşa?> Simplu: pentru că tu eşti duminica sufletului meu.” >>>>

Noul volum semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură  intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând “aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani «  trăitor » în State, nu s-a « americanizat » în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga « glăsuind », aşa cum spunea Ştefan Damian, despre ,,legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene,, , de multe ori ,,punctate,, în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul : ,,sus pe un deal dincolo de Carpaţi / acolo unde începe copilăria,,(Întru o vară spre nord) sau ,,nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat / cu inima lui Iancu,, (Cuvântul împăratului) ori ,,ca un septembre trist / Ardealul / fără atâtea biserici de lemn,, (Ardealul). >>>>

Un gen mai puţin întâlnit în peisajul literaturii contemporane, da, am scris literatură, pentru că, deşi se referă la domeniul jurnalistic, apariţia unor interviuri pretenţios, cu înalt rafinament elaborate, şi prezentate cu o eleganţă mai puţin obişnuită, au ca instrument de operare abordarea literar-artistică şi sociologică a dialogurilor.

Prestigioasa editură CONPYIS, a scos de curând, de sub tipar, sub consacrata semnătură a Mariei Diana Popescu, al treilea volum din seria intitulată sugestiv, DIALOGURI PRIVILEGIATE, o dezbatere de opinii estetico-literare, scriitură ce poate fi definită contact între culturi, preocupări şi oameni.

Acest al treilea volum din seria menţionată, apărut în urma celor nouă cărţi de poeme, ale autoarei, este firesc, evolutiv şi se detaşează de restul seriei,  oferind cititorilor prilejul de a intra într-o lume nonconvenţională, lumea de dincolo de „etaloane”  şi orânduieli deşarte.

Descoperitoare de noi universuri şi atragerea acestora spre universul propriu, creatoare de inedit, Maria Diana Popescu este un autentic „compozitor”, adept al onestităţii, caracterizat prin polivalenţă, prin harul jurnalistului „maximus”, capabil să valorifice augural parteneriatul interactiv cu intervievatul, printr-o abordare densă, plină de originalitate ce vizează o arie largă, de la  teme consacrate, la subiecte de mare delicateţă jurnalistică. Cititorul va remarca, cu uşurinţă, o nativă hărăzită cu ştiinţa culturii lexicale, educate şi pline de rafinament; cu ajutorul lor MDP realizează veritabile bijuterii ale alchimiei interogaţiei, cu bogate reverberaţii, ce conferă interviului un aer de certă originalitate. >>>>

Lovitura de stat din decembrie 1989 are, pe lângă aspectele ei pozitive în planul efectelor produse, şi numeroase aspecte care subliniază tendinţele de separatism şi segregaţionism, în special din partea unor intelectuali de expresie maghiari. Multe din demersurile lor au fost şi sunt finanţate direct, cu sume incredibil de mari, de peste hotare, fie din partea Ministerului Culturii din Ungaria, fie din fondurile unor mişcări revanşarde şi revizionare din alte părţi ale lumii. Anual sunt tipărite, în tiraje ce depăşesc cu mult pe cele ale unor lucrări ale unor autori români, zeci de titluri ce subliniază preocuparea autorilor  (dar mai ales a finanţatorilor lor), de a perpetua idei anti-româneşti, dar şi anti-adevăr, revizioniste şi revanşarde, nu odată de a submina demnitatea culturii şi spiritualitatea culturii româneşti.

Recent, fiind preocupat de relevarea unor date despre perioada interbelică clujeană, am descoperit, la Biblioteca Centrală Universitară[1] şi lucrarea „Kincses Kolozsvar” având ca autor pe Fodor András. Lucrarea, apărută în ediţie trilingvă: maghiară, română şi germană, conţine o extrem de bogată ilustraţie cu privire la comorile arhitectonice ale Clujului. Trecem peste faptul că, în foarte multe cazuri, sunt folosite denumiri din perioada de dinainte de 1918, sau din perioada ocupaţiei horthyste, dar suntem nevoiţi să observăm şi să subliniem că ponderea ilustraţiilor este reprezentată de obiective ungureşti[2]. >>>>

Cheia pentru labirintul corespondenţei lui Marin Sorescu

O carte de cercetare temeinică şi organizată este „Marin Sorescu în scrisori-(1)”,de George Sorescu şi Emil Istocescu,apărută la Editura Autograf mgm,Craiova,2009.

Cartea se deschide cu  un Cuvânt introductiov semnat de fratele poetului George Sorescu  şi Motivare preliminară de Emil Istocescu,profesor care a mai semnat o carte despre autorul volumului “La Lilieci”,unde se fac referiri competente la personalitatea lui Marin Sorescu ca “poet,prozator,dramaturg,istoric şi critic literar,memorialist şi pictor” ce ,încă ,de la debut”pătrunde destul de timpuriu în aria literaturii române.”

Volumul cuprinde corespondenţa poetului din perioada 14 aprilie 1968 -1996,comentată de autorii cărţii şi se încheie cu un tabel ce cuprinde”Evidenţa corespondenţei primite de Marin Sorescu între 1968 şi 1996”.

Parantezele precizărilor la fiecare corespondenţă în parte,foarte frecvente,sunt adevărate mici studii de istorie literară care rotunjesc adevărul şi importanţa fiecărei scrisori,făcând ca întreg studiul despre corespondenţa lui Marin Sorescusă să devină o analiză minuţioasă a geoemtriei labirintice pe care a fost clădită relaţia interumană dintre destinatarul depeşelor şi expediatorii acestora.Corespondenţa lui Marin Sorescu ,din ceea ce a rămas în arhiva familiei,se deschide cu o scrisoare  semnată de  eleva Rodica Floroiu din clasa a lX,de la Liceul din Roşiorii de Vede în care i se solicită “să-mi trimiteţi un volum de versuri pe care veţi crede şi pentru care am să vă fiu recunoscătoare în veci”. >>>>

Cu doar câteva zile în urmă, am avut bucuria să primesc Monografia comunei Mârşani, judeţul Dolj, carte abia ieşită de sub tipar. Este vorba despre acelaşi Mârşani – locul meu natal pe care l-am nemurit, aşa cum m-a îndemnat sufletul, în romanul-trilogie “Oameni de Nisip”, vatră mare şi frumoasă, aşezată în partea de Sud a ţării, în stânga Jiului.

Această  monografie înseamnă pentru mine un vis împlinit. De multă vreme, chiar de pe când eram copil, în sufletul meu a sălăşluit dorinţa ca în afară de zicerile legendare să cunosc cât mai multe despre viţa mârşănească. Voiam să ştiu precis cum a luat fiinţă localitatea, cine a fost prima persoană care şi-a construit casă. În felul acesta aflam şi cine era persoana pe care mama o blestema cu foc, considerând-o singura vinovată în momentele în care o supăra tata: “Alege-s-ar prafu’ de ăla care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat! (romanul-trilogie Oameni de Nisip)”.

Îmi dădeam seama foarte bine că o astfel de lucrare cere timp şi muncă, dar, mai ales, multă dăruire. Însă mai ştiam şi că în Mârşani sunt oameni iubitori şi cu respect pentru viţa strămoşească, doritori de cunoaştere a rădăcinilor neamului. Cei care au luat hotărârea să facă săpături adânci, să dea de capătul rădăcinii viţei sau, măcar să ajungă cât mai aproape, sunt profesorii DUMITRU DAN şi ANA – MARIA RĂDESCU, tată şi fiică. >>>>

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează, în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alte tipuri de cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere de un mod deosebit, artistul creează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici accentele puse pe adevărul lui realizat cu mijloace proprii, de aici nevoia artistului creator de a găsi căi, noi, ieşite din comun, de acces la mintea şi sufletul celor cărora li se adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. In primul rând , autorul a selectat şi sintetizat punctele esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, ce i-a fost accesibilă. In al doilea rând, el a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct de vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, ce nu se întâlneşte prea des.

Punctul de vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu. >>>>

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur.

Piesele sunt concepute după o imagistică hieratizată, controlată  de metafore dinamice care trebuie să susţină un fapt, un sâmbure dramatic de viaţă. În felul acesta poetul schematizează  parabola după regulile unei subiectivităţi extreme, deoarece este un spirit reflexiv, cu o sensibilitate care îl ajută să creeze o specie aparte, universală şi autohtonă, bizantină şi creştină în acelaşi timp. Scena scufundată în cea mai mare parte a timpului în tăceri primordiale este aşternută cu scoarţe ţărăneşti, decorată cu icoane. Fiecare distih e o treaptă a cunoaşterii, care urcă sau coboară în întunericul şi lumina temelor şi motivelor lirice: ţara, mama, creaţia, credinţa, limitele înţelegerii umane, moartea, fragilitatea vieţii. >>>>

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea .  >>>>

Poetul, eseistul şi iscusitul jurnalist din Mizil, LUCIAN MĂNĂILESCU, a scos un al cincilea (dacă numărăm noi bine) volum de versuri, intitualat: Am auzit că viaţa e frumoasă…După mărturisirile proprii ale autorului, mărturisiri plasate în finalul volumului : „Acest volum reprezintă o încercare de a depăşi o etapă, motiv pentru care, pe lângă poeziile inedite, sunt reluate o serie de poeme din cărţile mai vechi  (Lacrimi de Murano – 2001, Rememorări – 2004 şi Ultima eră glaciară – 2006) , cu modificările pe car le-am găsit utile” – avem de-a face cu o cvasi-antologie de autor, de 124 de pagini. Împărţită în 4 secţiuni: Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori.

Rar ne-a fost dat să citim, în viaţa noastră destul de prelungă/prelungită şi spre cărţi aplecată, versuri mai clar, mai profund sincer exasperate de dezamăgirile şi trădările vieţii/istoriei, de uraganul descompunerii spirituale terestre, care, de vreo trei secole, tot „sparge” vieţi, sorţi, de oameni şi de lumi… – şi mai profund şi iremediabil impregnate de dorul infinit al morţii, ca refuz demn de a fi/deveni complice la acest dezastru moral, care poartă numele de „lume contemporană”: „<<Săru’ mâna mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul,/ şi socotitul, şi muritul…>>/ Prin văzduhul satului spart/se vedea infinitul” (cf. Plecarea din copilărie, p. 119). Tragedia asasinării satului tradiţional, de către o lume ce-şi zice “modernă”, dar care se dovedeşte, clar, una dementă şi (auto)distructivă (în care se clocesc numai războaie mondiale…al doilea, al treilea după al doilea etc.), devine nu doar tragedia personală, a copulului/omului placentar al mediului tradiţional, ci devine o tragedie cosmică: determinantul “spart” are dublu referit: satul şi văzduhul/cer. >>>>

Autor a 14 cărţi de poezie,Teofil Răchiţeanu cu noul său volum de poezii „Din vechi scrinuri adunate”,apărut la Editura Clusium&Scriptor,Cluj-Napoca,2009,confirmă ceea ce scriam despre versurile sale cu o perioadă în urmă,că poetul este un mare împătimit al versului clasic frisonat de ritmurile incitante ale poeziei populare.

Volumul cu un titlu simtomatic , explicând componenţa lui, este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează ,comletându-se reciproc:”Poeme în zig-zag”,”De dor de tine”,”Elegii crepusculare” şi”Efulguraţii(catrene),conţinâd poezii din toate perioadele  de creaţie ale poetului.

Poemele sale sunt marcate de trăirile eului într-un spaţiu mioritic al Munţilor Apuseni,unde elanul,iubirea de meleagurile natale şi istoria lor îşi găsesc loc în filonul fiecărui vers în ritmuri incitante şi sempiterne,uneori chiar muzicale,pentru a simţi efervescenţa lor misterioasă:Prin Munţii Apusului,cînd trec,cîteodată,în zori,/Spre Soare-Răsare mă-nchin mai întîi.Căprioarelor/Le presimt paşii temători şi le-aud/Cum dau bună dimineaţa izvoarelor…(Reverie în Munţii Apusului). >>>>

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate inversa asemenea unei haine double face şi astfel binefacerile se pot transforma în distrugeri, ori dereglări ireversibile pentru condiţia menţinerii vieţii. O primă şi importantă observaţie a acestei teme de anticipaţie se va referi prin imprevizibilul epicii, la faptul că eforturile autorului se îndreaptă înspre a  trage un semnal de alarmă asupra dramelor rezultate din fabulaţia ştiinţifică, necontrolată, de cele mai multe ori inutilă. >>>>

Mirela Vasile tentează deschiderea de către Poesis a porţilor ferecate cu placheta de versuri Şoriceii nu bat la uşă (Editura Pontica, 2008). Maşina de război textuală este activată, vizând nivelul impactului la receptare (actualmente un avanpost al pândirii maxime), de spaimele şi fascinaţiile unei tinere. Ar fi vorba de o asaltare a clişeelor în pericol de a se lemnifica, pe multe site-uri de “creaţie”, pe care le-a generat în ultimii cinci ani poezia douămiistă feminină a Oanei Cătălina Ninu, Ioanei Băeţica, Laviniei Branişte, Elenei Vlădăreanu, Dianei Geacăr, Liviei Roşca, Violetei Ion şi Ofeliei Prodan.

Ferindu-ne să considerăm confesive poeziile selectate de autoare, am putea să vedem ţintele persiflării şi mozaicării discursului la persoana întâi de către Mirela Vasile. Dialogarea cu acel “iubitule” (scriitor “cu copertă”, şi el, sau simplu corespondent?!) e un fel de a respinge masculinul, pentru că protagonista lirică îl substituie, momentan, desenului Panterei roz, adică îi repugnă infatuarea lui prea juvenilă. >>>>

În preajma împlinirii a 70 de ani,autorul scoate a douăsprezecea carte,după ce publicase romane,proză scurtă,dramaturgie,monografii ale unor instituţii locale de cultură.Cartea, începând de la titlu,păstrează unda de umor,uneori de haz de necaz,caracteristică moldoveanului  stabilit în centrul Câmpiei Dunării.

Am remarcat revendicarea unui topos legat în scriitori,localitatea Udeşti,care ar merita un muzeu literar datorita celor 11 autori născuti aici:Eusebiu Camilar,Constantin Călin,Mircea Motrici,Liviu Popescu,Constantin T. Ciubotaru ş.a.

De fapt,autorul prezintă,cu un spumos stil al conversaţiei şi o imensă dragoste  de oameni,pe de o parte scriitori şi evenimente literare din Nordul Moldovei,cu Emil Satco, care îl include  în  “Enciclopedia Bucovinei”,George Muntean,Constantin Ştefuriuc,Cezar Ivănescu,Ioan  Nica,apoi din Teleorman,ca Alexandru Popescu Tair,Florian Troscot,Paul Ameţ,Florin Săvoiu,Domniţa Neaga ,Gheorghe Stroe,Liviu Comşia etc.

Mari proiecte editoriale şi culturale apar în aceste pagini,multe aparţinând geniului scriitoricesc,îndeosebi poetic,unele fără şansă,altele, pâna la urmă,,cu infinite sacrificii ,realizate .Multă răbdare,pasiune şi spirit de solidaritate au avut,în acest sens,scriitorii care activează în Roşiorii de Vede,atunci când au reuşit să înfiinţeze o asociaţie culturală ,“Mileniul III” ,şi publicaţia “Drum”,păstrând  localitatea fostă capitală de judeţ ca un centru literar  al unei zone mărginite de Dunăre şi de citadelele culturale Bucureşti,Craiova şi Piteşti. >>>>

Poetul sătmărean FELICIAN POP publică un nou volum de versuri: Infernet[1]. Internetul ar însemna, se pare, în viziunea autorului, infernul. Depinde de cine şi cum şi în ce scop îl foloseşte – am zice noi…

Sincer, nu jocul de cuvinte din titlu ne-a atras atenţia, citind volumul de 196 de pagini – ci obsesia, extrem de dureroasă (chiar din debutul cărţii!), a încercării Poetului de a-şi exprima argumentele lirice (uneori gângăvind, alteori predicând/pledând convingător…), pentru demonstrarea unei paralele între Iuda şi Poet. Şi demonstraţia „conferenţiară” se extinde asupra umanităţii întregi: „Toţi veţi trăda într-o zi/ Chiar dacă nu pe EL/Pentru că în fiece trădare/Există o mântuire/Un miez fibros al/Unei alte poveşti/Despre credinţă” (cf. Iuda, p. 5). Demonstrarea faptului că nu orice trădare este ingrată, repulsivă şi nemernică şi, mai ales, că ea nu rămâne infertilă – pe urmele celebrei formule a Sfântului Augustin, despre păcatul adamic: „felix culpa”[2]… – sau „pia fraus”[3]…

Noi nu suntem prea permeabili la aceste atitudini/formule cam ipocrite care, peste secole, au fost numite, oarecum în zona derizoriului şi a peiorativului: „iezuite”. Însă metafora lui Iuda capătă, prin insistenţa nuanţatoare a lui Felician Pop, profunzimi nebănuite. În aşa măsură convingătoare, încât, la finalul lecturării volumului, tocmai cititorul se simte „iezuit”, pentru că NU înţelesese în viaţa lui, până la lectura volumului lui Felician Pop, că poate fi şi chiar este, şi el,  un Iuda! Că, zi de zi şi prin tot ce facem, noi trădăm, ne depărtăm de Dumnezeu-Hristos, dar nu facem asta fără a rămâne, totuşi, obsedaţi de Dumnezeu-Hristos! >>>>

Am cunoscu de-alungul vieţii mulţi medici care pe lângă nobila meserie  ce o practică s-au aplecat cu talent şi acribie şi asupra ARTEI. Să fie aceasta un mijloc de refugiu ,de „potolire”a durerilor  resimţite în mediul în care îşi desfăşor activitatea ? Este o întrebare retorică. Un astfel de medic este Virgil Răzeşu ,acesta fiind un talentat scriitor, violonist şi promotor cultural .”După ce a acordat profesiei dreptul său primordial, (fiind un chirurg de excepţie .n.n), alcătuind un Vademecum de chirurgie ,supranumit, nu cu ironie, ci cu simpatie şi respect profesional, Biblia de la Piatra Neamţ-studiu complex al practicii chirurgicale” autorul romanului “Prin vămile vieţii,”apărut la Editura Răzeşu ,2008 este şi un talent muzical înăscut, cântând în tinereţe într-o orchestră sinfonică, aşa cum ne informează Doina Rusu în”Invitaţie la lectură”. Cartea având 327 de pagini am primito cu următoarea dedicaţie care mă onorează: “Scriitorului Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, cu sinceră preţuire şi aleasă consideraţie.”

Romanul este construit asemeni unui puzzle, structurat pe capitole, fiecare având un motto , din clasicii literaturii şi filozofiei, ce esenţializează  subiectul capitolului următor.Aparent romanul este numai autobiografic . Dar oare nu toate romanele au crâmpeie din biografia scriitorilor? Chiar dacă unele se rezumă la fragmente din trăirile eului şi din aventurile intelectuale . >>>>

Poetă  de construcţie interioară, cu zguduiri adânci existenţiale, transformate în metafore, Speranţa Miron se află acum la deplina maturitate biologică şi artistică. Nu e dimensiune umană care să-i fi rămas străină, pe toate le-a experimentat, dar, dimensiunea cea mai nobilă, mai edificantă şi edificatoare, este, fără îndoială, cea spirituală, la care accede pas cu pas, de mulţi ani, ajungând la o înălţime apreciabilă, nu cu privirea sau cu alonja subtilă a braţului, ci văzută cu ochiul pineal, cel veşnic neadormit, al minţii.

Păşesc în acest spaţiu numit viitorul-trecut-prezent cu pas neauzit şi sfios, de parcă aş păşi în grădina miracolelor. Itinerariul, chiar dacă nu e cel  parcurs de Alice, e la fel de fascinant . Lumea miraculoasă a cuvintelor care farmecă sufletul.

Eu sunt făclia de sub cruce. În picături de azur, lumina infinitului coboară lin pe crucea mântuirii. Ce spaţiu neapus colindă  zorii! Aud un cântec despletit în vălurite unde…

Un nimb de bucurie stă-n tristeţe, o aură de soare, e-n durere. Dar ce divină e tristeţea! Precum Lumina crucii nemurinde! Oricât ai vrea, lumina nu o poţi ascunde.

Poţi s-o frămânţi în mâini cu lut, ca-l clipele de început, când întunericul s-a rupt în franjuri albe…

Cam acesta este universul pe care-l străbaţi de mână cu poeta, pe măsură ce parcurgi filele cărţilor sale. >>>>

Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională,  însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând “decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva “adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă “să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea “şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste “flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet,  pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire “aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele. >>>>

Operă de selectie, recenta carte a Mariei Vaida, Povara luminii (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009), aduce, într-adevăr, de sub povara luminoasă a vremurilor, studii, eseuri, cronici si amintiri ce împreună fac dovada unui efort creator întins pe parcursul anilor.

Într-un format clasic, sobru si elegant, Maria Vaida, scriitoare înzestrată cu răbdarea aplecării asupra cuvântului scris, îsi organizează demersul critic pe trei dimensiuni, corespunzătoare structural a trei capitole. Într-un prim capitol, ilustrativ intitulat ,,Didactice” (autoarea petrecându-si mai tot timpul la catedră), sunt incluse opt studii ce coagulează preocupări diverse de cercetare: de la simbolul românesc al lupului, de la universurile plurale ale cercului si Bibliei si până la spiritualitatea creatiei lirice a lui Nichifor Crainic ori la consubstantialitatea poeziei lui Marcel Breslasu, textele prezentului volum subliniază acea notă de varietate tipică orizontului cultural, în genere. Însă abordarea de fată nu exclude perceptia religioasă, dimpotrivă, eseurile cuprinse în această sectiune poartă un filon profund religios, perspectivă subliniată de autoare chiar din incipitul cărtii: ,,Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spatiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză si mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii si fenomenologiei îsi îndreaptă căutările, supunând atentiei cititorilor aspecte si interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginatia omului s-a manifestat încă din zorii civilizatiei cu o fortă si o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor si animalelor.” (p. 7).  >>>>

Îngerii au zburat prin pădurea deasă cu aer rece de brazi înspre înălţimi care creşteau în fiecare dintre ei ca izvoare fierbinţi tulburând adîncurile pământului spre taine ascunse grijuliu de Împăratul Iubirii. Lanurile de grâu îşi amesteau respiraţia cu macii înfloriţi în pârga inimilor. Copilul deschise uşor dulapul[1] vechi, un scârţîit prelung se făcu auzit, şi înlăuntru, înşirate ca picături de ploaie pe o sârmă dintr-o curte ţărănească pe care stau înşirate scutece de copil în legănarea vântului de primăvară, paltoane cu blană pufoasă în care îşi înmuie mâinile avid, cu dorinţa unuia care a descoperit o minune şi în dulcea şi plăpânda atingere se pierdu în bucuria de a deveni în povestea de dincolo de ţărmul care îşi gonea în ritmuri afunde valurile spre un pământiu necunoscut. Dulapul îşi desfăcu aripile şi copilul simţi o uşoară amorţeală şi parcă îl fură somnul. Pe pajişte caii păşteau şi îndrăgostiţii îşi încolăceau braţele în bujorii ascunşi pe creste. Herghelia de cai de pe Parângul Mic fremăta, iar aripile îngerilor creşteau în nevăzut înnodând miresme care curgeau din azur, păsări alungindu-se ca raze vii, în timp ce ochii copilului sorbeau culorile dintr-un curcubeu ascuns într-o picătură de ploaie ce colora aripile îngerilor ridicându-se a doua oară.

Pana de scris s-a trezit dintr-o dată parcă zburlindu-se, aidoma zborului real pe aripă dezgolită, iar mâna era amorţită ca după un somn în care povara capului a apăsat-o în neştire. Secundele îşi măreau ritmul ca nişte bătăi mari în pereţii peşterilor. Îmi răsună în urechi glasul care curge fără astâmpăr: “Te vei simţi altfel dacă îţi imaginezi cai […] Poate că, după ce înţelegi, nu mai e de niciun folos. El scrie pentru că scrisul i se pare un lux, cu atât mai plăcut şi mai firesc cu cât numărul cititorilor şi cumpărătorilor este mai mic.”[2]>>>>

Scriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scriitorilor din România,este unul dintre scriitorii importanţi despre care putem spune că şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic „Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este secretar literar.

Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“ şi alte reviste de cultură,etc.). >>>>

Exegeză aşteptată şi necesară în perimetrul criticii literare româneşti, Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009), se constituie într-o primă monografie dedicată acestui autor, un scriitor deschis spre mai multe forme ale cunoaşterii, o personalitate insuficient cunoscută şi din acest punct de vedere meritul autoarei, prof. dr. Maria Vaida, nu poate fi contestat.

Aplecată  cu răbdare şi deplin entuziasm asupra cercetării operei şi vieţii acestui poet român, dna Maria Vaida a dovedit multă acurateţe şi un excelent spirit de sinteză în construirea unui amplu studiu monografic, ce răspunde nevoilor imperios necesare de a situa opera lui Gheorghe Pituţ la locul potrivit pe scara valorilor literare româneşti. Sistematic organizată, cu o riguroasă structură interioară (împărţită pe secţiuni bine delimitate ca axă tematică), exegeza de faţă are rolul de a puncta sugestiv şi explicit, printr-o analiză critică profundă şi exhaustivă, personalitatea bogată şi variat răsfirată spre mai multe zone ale literaturii a lui Gheorghe Pituţ. În fapt, autoarea restituie succesiv coordonatele esenţiale din activitatea poetului, traducătorului, prozatorului, publicistului Gheorghe Pituţ, fără a uita literatura pentru copii şi corespondenţa. Aceste elemente de netăgăduită complexitate şi originalitate pun în lumină o altă faţă a scriitorului Gheorghe Pituţ, dezvăluind aspecte necunoscute sau cunoscute foarte puţin. Este astfel evidentă în acest punct acribia documentară şi originalitatea  abordării. >>>>

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, strălucitoare chiar, egoismul poate părea superbie, iar neruşinarea şi cinismul sunt „calităţile“ unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte „îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amăgeşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de pragmatism şi „eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doctor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admirativă de la un cititor necunoscut este aproape anormal, dacă nu incredibil.

Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului „Meridianul Românesc“, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care figurează 322 de foşti comunişti şi foşti securişti, „aleşii noştri“, care, vorba lui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”…  >>>>

Iniţiativa autorului acestui dicţionar,scriitorul Constantin Toni Dârţu,preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România ,de a cuprinde în coperţile unor cărţi activitatea personalităţilor române din perioada 1950-2000 a început în urmă cu aproximativ  8 ani.Autorul considerând că Tot ce suntem este rezultatul celor ce am gândit şi făcut(ap.Guy Anth.15),motto cu care se deschide volumul de faţă,a purces să ducă o muncă de cercetare asiduuă,împreună cu un mic colectiv,pentru a descoperii personalităţi  care prin dăruire,inteligenţă,profesionalism,sacrificii şi talent,cum specifică în Cuvânt de început regretatul acad.Cristofor Simionescu,fost Preşedinte de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Filiala Iaşi,activitate care,iată,consemnează apariţia volumului XXXI.

În condinţile intrării noastre în Uniunea Europeană şi al fenomenului de globalizare acest Dicţionar se constituie,pe drept cuvânt,în marea enciclopedie a spiritualităţii creatoare române,cu care ne prezentăm în faţa viitorului,a Europei şi,în final,mapamondului.Este zestrea neamului românesc dintr-o jumătate de secol.

Numărul XXXI al acestui Dicţionar enciclopedic , a apărut la Editura Pim,Iaşi,2008, cu sprijinul preşedintelui Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Cluj,prin prof.univ.dr.DHC Crişan Mircioiu. >>>>

Poetul băcăuan DAN SANDU şi-a alcătuit, din proprie iniţiativă şi bazându-se pe forţa sa proprie de discernământ, un volum antologic (nu tocmai omogen valoric/estetic…): HERALD ÎN TALIBANIA – 101 POEME[1]. Un soi de Jurnal de Front, dublând, în registru liric şi europeano-românesc, o Şeherezadă/Ouroboros al Logos-ului, a celor „1001 de nopţi” arabe…Cei doi de UNU, de pe marginea „rotundului-lume” ( 0 ) pare a fi acea stare de intermediaritate ontică, pe care Adrian Păunescu o numea: „Între înger şi drac/Trage omul sărac”…Dedicat fiicei sale, Ştefania – acest volum (de 128 de pagini) începe sub auspiciile (auto)ironiei…: drept Prefaţă, o…”Dare de seamă”, amintind de formalismul exasperant al unei epoci, crezut revolute: „Am gândit această carte ca pe un canon anamnezic, selectând titluri (şi nu numai) din volumele anterioare: Vămi răstignite, Albind de-atâtea primăveri, Poeme la negru. Am apelat, de asemenea, la texte nepublicate sau apărute în periodice.

Pentru o imagine a receptării de până acum, am transcris fragmentar, din corespondenţă ori din publicaţii, unele impresii şi comentarii critice”.

Deci, avem de-a face cu „vestirea” heraldică a unor „anamneze auto-provocate”, vieţi de Poet, trăite sub diverse zodii de sensibilitate…de receptare a lumii şi a propriului eu lirico-dilematic. >>>>

Cartea „Secretul vinului bun” se constituie ca o lucrare de introducere în circuitul public a cunoştinţelor referitoare la cultura viţei de vie şi obţinerea vinului din struguri.

Referitor la conţinutul volumului „Secretul vinului bun”, trebuie să facem precizarea că el nu se adresează doar specialiştilor, ci şi celor care în mod curent trăiesc în societate.

După ce se realizează un istoric al cultivării viţei de vie şi importanţei acesteia pe teritoriul României, inclusiv al originii „cultului dionisiac”, capitol presărat cu citate din poeţi, pictori, muzicieni şi sculptori care „s-au întrecut prea-mărind strugurii şi vinul, mulţi dintre ei găsind în viţa de vie motive de inspiraţii geniale”, autorul trece la probleme de strictă specialitate cum ar fi factorii ce decid calitatea vinului şi se află în conexiune cu calitatea materiei prime, strugurii, şi ulterior de tehnologii de fabricare adoptată.

Dl. Aurel Popa, profesor universitar emerit, laureat al Premiului „Ion Ionescu de la Brad” al Academiei Române, afirmă că „vinul bun este dependent de factorii care determină calitatea strugurilor materie primă şi de factorii tehnologici de vinificare (prelucrarea strugurilor, fermentarea alcoolică a mustului, îngrijirea, maturarea, limpezirea şi stabilizarea vinului)” şi că „secretul vinului bun este pe deplin aflat când viticultorul şi oenologul reuşesc să stăpânească modul în care aceşti factori interacţionează şi decid calitatea vinului”. >>>>

Să ne imaginăm că moartea este administrată cu linguriţa. O linguriţă din ce în ce mai mică; cât un an, cât o lună, cât o zi, cât o oră, cât o secundă, până la a induce ideea absurdă că, de fapt, viaţa e o continuă moarte, că viaţa e moartea.

E un mod foarte comod de a vedea viaţa. Şi puţin comic. E ilar să vezi o moarte înfricoşătoare de numai câţiva centimetri sau de numai câteva secunde. Duci viaţa în derizoriu? Sau moartea?

Aceasta e ideea cărţii “Moartea noastră cea de toate zilele” a scriitorului Dumitru Augustin DOMAN, publicată anul trecut la editura “Timpul” din Iaşi.

“Îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe fese, pe labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif cu o ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”, moartea devine oricum vrei s-o vezi. Imaginaţia aduce moartea.

Compusă, cum spune chiar autorul, din “fragmente iresponsabil de voioase despre o lume, zice-se, mai deloc veselă”, cartea ne aduce numeroase viziuni asupra eternei întreruperi a vieţii, către nu se ştie ce, către nu se ştie cum. E “ca o casă cât nouă ceruri” în spatele primului Adam, care, astfel, se sustrage de la uzualele munci agricole şi de la treburile gospodăreşti. Se face, cum ar veni, că moare. >>>>

O idee strălucită, de a prezenta, într-un mod original, creaţii ale confraţilor întru poezie şi comentate în manieră „becartiană“. Valentina Becart, ea însăşi un astru pe cerul Poeziei, a convocat muzele prietenilor la o masă rotundă, împărtăşind apoi impresiile sale. Aparent, totul ar fi cât se poate de simplu: o selecţie de poezii ale unor prieteni şi comentarii pentru fiecare, dar dacă facem o analiză, numai a comentariilor ce însoţesc fiecare poezie, constatăm că a fost nevoie de o muncă titanică pentru realizarea acestui volum. Citind câteva dintre poeziile alese – nu le numesc, pentru a nu păcătui faţă de prietenii pe care i-aş putea omite din cauza lipsei de spaţiu, dar şi dintr-o eventuală neatenţie -, am fost surprins (şi chiar emoţionat) de comentariile autoarei volumului, comentarii care, luate separat, sunt poezie în adevăratul sens al cuvântului. >>>>

Unterengadin, cu minunata-i vale prin care curg apele Inn-ului, în aria căreia stau risipite localităţile: La Punt, Guarda, şi Ftan, unde casele sunt pictate în culori vii, iar ferestrele sunt asimetrice, până la cea, inimaginabil de mică, prin care se crede că va ieşi sufletul locatarului ajuns în ceasul morţii, iată, ne trimite o solie culturală elveţiană pe care o vom primi cu pâine şi sare, fiind de etnie romanşă, ramură inferioară a trunchiului latin. Am avut onoarea de a fi prezent la evenimentul lansării cărţii pe care o voi supune cronicii. Am privit atent chipul autoarei; trăsături delicate ale chipului, umbrite însă de triste reverii, ascunse în „zâmbetul” unor ochi smaraldici pe care-l poate da albastrul, unei femei a Alpilor Grisoni, pe numele ei, Rut Plouda-Stecher.

Spre a putea defini cele mai pure voci poetice din câmpul emoţional ce o caracterizează pe Rut Plouda, – prin acesta fiind structurat şi volumul de proză poematică intitulat „Parcă nu a fost nimic” (Ed. Saeculum I.O. Bucureşti, 2009) – aş porni de la simbolistica „trenului vieţii” prin care distinsa autoare, adaugă nuanţelor  sentimentale etapizarea reperului dramatic, în fapt, esenţa acestei cărţi, ce evidenţiază starea de tensiune contemplativă: „Trenul urcă din vale răsucindu-se. Joannes şi-a luat rcsacul şi-a plecat. Se înserase când a ieşit din sat. Trenurile placă şi vin.” (p. 11)  „Trenurile coboară în vale răsucindu-se. Joannes soseşte. >>>>

În cel de-al doilea volum de versuri intitulat simptomatic M-am născut pe Google, apărut la editura STEF, Iaşi, 2007, Ionuţ Caragea (născut în Constanţa, dar trăind în Canada), este un poet original, atât în versurile clasice, dar mai ales în cele cu vers alb. Poetul este ispitit de fantezismul ludic, unde reveria livrescă şi farsa lirică fuzionează cu graţia, uneori, melancolică: Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat. Am iubit focul sau/pământul care erau numai în imaginaţia mea, / De fapt picătura nici nu mă interesa. Oceanul era plin de ele. / S-a întâmplat să fie cea din palma mea. (Picătura).

Repetiţia, inteligenţa prozodică sunt modalităţi de a explora virtuţile discursului poetic. Tensiunea lirică întreţinută la foc mocnit, urcă vertiginos parcurgând ca o străfulgerare întreg volumul. Poezia vibrează de o percepţie cutremurată, având o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite imagini: îmi place când ninge zăpada / se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte… / prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea / ascunsă doar pasul într-o urmă… (Flori de cireş iernatic). >>>>

Lucian Blaga rămâne peste timp una dintre figurile scriitoriceşti care continuă  să intereseze cercetătorul în mod deosebit. Astfel se explică exegezele numeroase ce i-au fost dedicate creatorului de la Lancrăm, printre acestea situându-se fie studii de mare anvergură, fie încercări critice concentrate în jurul unei singure axe tematice. Din a doua categorie face parte şi cartea domnului Ironim Muntean, intitulată simplu Polemicile lui Lucian Blaga (Editura ,,Altip”, Alba Iulia, 2007).

Capitolul întâi, mai scurt, ţine loc de introducere, constituindu-se într-o privire de ansamblu şi foarte succintă asupra receptării operei lui Lucian Blaga de contemporaneitatea sa. Printr-o analiză lapidară, sunt amintite câteva impasuri ce s-au ivit în drumul sinuos al evoluţiei artistice a Marelui Poet şi Filosof, autorul punctând, în manieră didactică, obiectivul principal al cărţii de faţă. ,,Succesul neobişnuit nu putea să nu-i aducă lui Blaga şi rivalităţi, adversităţi generate din invidie, contestări provocate de neputinţe analitice şi în cultură, acuzaţii de plagiat izvorâte din ură iraţională, al căror dosar încercăm să-l configurăm.” >>>>

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective. >>>>

DENIS BUICAN: “Fara indoiala ca este nevoie de mult curaj moral ca cineva sa construiasca o opera de o asemenea valoare si sa mai gandeasca la filozofie intr-o lume inchinata singurului sau Dumnezeu concret:Vitelul umflat in Banul de Aur(Vorba dolarului:In God we trust)”

ELISABETA IOSIF: Revelaţiile eseistului şi filozofului Sorin Cerin despre Apocalipsă sunt inspirate dintr-un loc magic “Sfinxul din Bucegi”, considerat şi de daci o zonă cu energii benefice. Susţinând ideea filozofică ”Întreaga viaţă ne raportăm la moarte, fără a ştii dacă atunci, când suntem morţi, ne vom raporta la viaţă”, autorul se apropie de filozofia lui Emil Cioran, fiindu-i într-un fel elev prin corespondenta purtată. L-aş asemui şi cu savantul-poet, prietenul de taină al lui Cioran, filozoful român ce trăieşte în Paris, Denis Buican a cărui idee despre moarte e împinsă la limită pe un “ton vehement şi sumbru”, deşi “într-o deprinsă căutare a luminii”, ton pregnant în ultimul său volum “Mărgăritare negre”, apărut şi lansat la Bucureşti, în Editura CD Press, în decembrie 2008, în care priveşte lumea prin prizma neantului ameninţător.

Dar spre deosebire de aceşti  filozofi ai neamului nostru, poetul-filozof Sorin Cerin e aplecat şi spre adevăr şi absolut, împingând maximele sale spre ideea de viaţă. Aş asemui privirea autorului spre lume, din locul Sfinxului din Bucegi , ca un ocean întors, cu aceea a scriitorului – filozof, George Călinescu, ce observa lumea prin binoclul său întors către oceanul de verdeaţă din grădina sa, cu acea religvă dăruită şi  descoperită  în curtea  unui ţăran de la Sarmizegetusa .

Şi ce credeţi că salvează această lume în filozofia lui Sorin Cerin? >>>>

O carte de excepţie apărută la Editura Mănăstirea Bistriţa Olteană,2008,semnată de Arhim.Veniamin Micle este Ieromonaiul Macarie-Tipograf român(1508-1512).Arhimandritul Veniamin Micle , este autorul a peste 45 de lucrări publicate,o parte axată pe istoria neamului românesc, dar are şi lucrări ce abordează spiritualitatea ortodoxă şi istoria Sfinţilor.

Prezenta carte se deschide cu un motto semnat de B.P.Haşdeu:Românii avuseseră în toate nişte începuturi proprii ale lor,pe  urmele cărora trebuia să păşească,dezvăluindu-se,fiii şi nepoţii,în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului.Rânduri care dau sens necesităţii apariţiei acestei lucrări bine documentate  şi cuprinzând  elemente inedite din istoriografia acestui personaj istoric şi bisericesc.

Cartea apărută în codiţii grafice şi de tehnică tipografică de excepţie, având pe coperta întâia Frontispiciu din Tetraevanghelul de lux-1512 este structurată în Cuvânt înainte de Arhim.Veniamin Micle,la 10 noiembrie 2007,Sfânta Mănăstire Bistriţa,Studiu introductiv cu cinci subcapitole,Ieromonahul Macarie,tipograf român,cu 3 subcapitole ce abordează apariţia Liturgherului la 1508,Octoihul la 1510 şi Tetraevanghelul la 1512,Identificarea tipografului Macarie cu şase subcapitole,Locul activităţii tipografului Macarie cu şase subcapitole,Ieromonahul Macarie,creator de şcoală cu unsprezece subcapitole, Tiparul postmacarian,Concluzii privind cartea macariană cu patru subcapitole, Bibliografie selectivă,Indice de nume şi Indice de locuri. >>>>

De pe o paletă lirică pastelată şi debordantă, Dan Brudaşcu creionează inefabil „Degetele timpului”:

„După o vreme o linişte nefirească

Aproape ireală  ameninţă să ia-n

Stăpânire pagina albă”.

Alminteri, poetul încrucişează armele (adevărat ca într-o tăcere de moarte) cu realităţile imediate, comune, modeste şi anonime, pliant existenţial din care „Roata morii” (roata vremii) irumpe ca baladă sugerată şi mit intrinsec:

„Şi va duce-n lume

roata cea bătrână

apa tumultoasă

repede, haină.

Va rămâne moara

singură  pe mal

să  macine tăcerea

falnicului val.”

Avem aşadar în faţă o poezie „tranşantă” în echivocul simplităţii, pauper definită de rigori stilistice. Ca frontispiciu sau pivot central al iconomiei lirice din acest volum, portretul poetului (veşnicie însemnată cu neasemănare) nu face decât să sporească atât precarul cât şi infailibilul: >>>>

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  De acolo veneau presentimetele ultime,  ceea ce fiinţa sa primea, cutremurată, semnele dimensiunii necunoscute care, mai tîrziu îi aşezaseră sufletul în altă conjuncţie cu Dumnezeu. >>>>

Traian Vasilcău face parte din tânăra generaţie de poeţi. La doar 40 de ani, este autor a 28 de volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc. Traian Vasilcău are o bogată activitate culturală, fiind Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”, fondator şi editor al revistei literare ,,Phoenix”/2004-2007, producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară  ,,Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Volumul de poezii ,,Când s-au fost spus îngerii”, apărut la editura ,,Epigraf”, Chişinău, în 2009 cuprinde o serie de versuri scrise între 2006 şi 2008, psalmi în care poetul cântă iubirea şi adoraţia faţă de Creator. Pot fi identificate note comune cu poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, însă cu o tentă modernă în care poetul sub vraja ludicului sondează valenţele ontologice ale logosului, ,,stă la sfatul cuvintelor” şi este cuprins ,,de atâta taină-mpărătească, încât cuvintele se-ntorc” să îl ,,gândească”. >>>>

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

La Editura Carpathia, Bucureşti, a apărut recent (2009) o binevenită  reeditare a cărţii lui Artur Silvestri Apocalipsis cum figuris. Este a treia reeditare a volumului de proze scurte publicat în 2003 şi reluat în 2005 cu includerea exegezei critice. Aşa cum se şi precizează, volumul redă structura celui din 2005, cu mici diferenţe: subtitlul este   Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, (prologul fiind constituit din Cuvântul înainte la ediţia din 2005 ), iar la exegeza critică a fost adăugat cuvântul Cleopatrei Lorinţiu, autoarea unui meritoriu volum despre opera lui Artur Silvestri.

Bogata exegeză critică  (Ovidiu Drâmba, Al. Husar, A.I.Brumaru, Zenovie Cârlugea, Mircea Rareş, Ion Drăguşanul, I.P.Tatomirescu, Eugen Evu, I. Popescu-Brădiceni, Dimitrie Grama, E. Bogăţan, C. Stancu, I.M.Almăjan, E.Solunca Moise, A.D.Rachieru, L.Hetco, Cl.Lorinţiu) subliniază faptul că prozele cuprinse în acest volum sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti. Sunt anii în care experimentele postmoderniste au creat un hiatus între creatori şi receptori şi proza scurtă îşi căuta un drum viabil. În acest sens prozele cuprinse în volumul  Apocalipsis cum figuris reprezintă un răspuns şi indică o cale. >>>>

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, >>>>

Un joc de aparenţe mai degrabă  teluric decât celest, jucat de o fiică  a ţărânii, înveşmântată în voaluri de amazoană voluptuoasă de Sheherazadă, unduindu-şi şoldurile, vrăjind cu glasul şoptit pe măritul sultan cu poveşti înşelătoare, care-i vor mai prelungi visul, în chemări gestuale de fată morgană, eternul feminin e la el acasă. Maya se-nvăluie-n tul alb seducându-şi peţitorii cu o simplă fluturare de mână, devenită uneori aripă…

A intra în joc, a empatiza cu sentimentul poetei, a te lăsa ispitit, sedus de căldura  voalată  din glas, de veşmântul exterior al Cuvântului, poate fi o capcană, dar, câţi dintre noi nu se îndreaptă, cu bună ştiinţă, înspre propria capcană, aproape cu voluptate, deşi ştiu ce-i aşteaptă?

Poeta de faţă câştigă prin persuasiune, prin insistenţa de a te convinge. Şi, până la urmă, te abandonezi – oblomovian – în braţele  pufoase ale fotoliului, cucerit de flăcările părelnice din cămin care-ţi dau iluzia căldurii. Până să observi artificialitatea flăcărilor, aţipeşti pe covor, cu ochii la ele… Un joc rafinat de nuanţe posibile. Avem aici tot bagajul seducţiei pe care, o femeie îl poate folosi, fără să se mai trudească să întreprindă ceva. Şi până să te dezmeticeşti, ai terminat cartea. Câţi dintre noi o vor lua în seamă, lipsiţi de langajul şocant, stradal, de gang şi de suburbie, al poeziei post-post-moderniste? >>>>

“A rămas o candelă a inimii mele. Cel care mi-a dăruit curaj şi mi-a vindecat cicatricile, trebuie să recunosc, a fost profesorul şi scriitorul Artur Silvestri, care m-a şocat cu încrederea domniei sale, în potenţialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizării mele în scris. Artur are calităţi de părinte adevarat – de învăţător. Şi aici ajung la primul nostru mare Învăţător, IISUS, astfel destinul conducându-mă spre izvorul vieţii, începând cu filmul, teatrul şi în final la scrisul celor 10 porunci. (Efectul “Fluture”)

Subscriu acestui gand inaltator al celui care si-a vazut visul implinit, prin aparitia cartii “Intre doua lumi”, la Editura Atticea, 2009 din Timisoara, consilier editorial fiind Domnul prof.univ.George Anca.

O carte dorita, o carte ce a fost plamadita demult.Nu-mi propun de a face o cronica acestei carti cu o grafica excelenta facuta de fiul autorului.Voi insista insa asupra “nasterii” ei. >>>>

In peisajul  editorial atat de divers, retinem o  noua carte   semnata de Mariana Corcoveanu    Ivaniuc,  un  volum de proza, intitulat   ‘Concertul de ieri” . De data  aceasta este  o  marturie   tandra   cu accente   reflexive  despre  afectiune si   timp, teme  preferate de autoare si in volumele de poezie, vezi  ,sugestiv,  volumul “Trei pasi spre infinit”.Cartea debuteaza intr_o atmosfera calda   de toaman   blanda, fara sa banuim ca totul   vafi   bulversat  de neconcordanta  trairilor celor doi parteneri si   va contrasta   cu    trairile  personajului    principal, o   fiinta feminina  inzestrata  cu sinceritate si intuitie, cu principii si  incredere in  puterea iubiriii.    VIATA NU _I   VA CONFIRMA    INSA   ACESTE COORDONATE  SELECTIVE  SI, DE AICI  DEMRSUL  EPIC IN  VOLUTE… Discursul epic are  accente  poetice  care coloreaza  derularea trairilor intoarse  mai mult spre trecut .
Cititorul     va intelege ca fosta iubire    este   un “concert incheiat ” redimensionat  prin prisma unor  trairi    prezente , rememoaraea   fiind   un procedeu  insinuat   atent    intre    perzent si   trecut.    Starea de meditatie si reflexibilitate, de tandrete    insoteste   personajul    feminin  de la inceputul   actiunii si pana la fine.
EA,  personajul feminin e implicata  mult mai mult afectiv   decat partenerul sau   si de aici panta  de  dezolare dupa  urcusul in   beatitudine. Afectul. iubirea, o plaseaza pe  fiinta tandra  si increzatoare   la o rascruce  de viata   asa cum se intampla de cele mai multe ori in asemenea situatii. >>>>

Moto: „Viaţa noastră istorică nu a început ieri, ci demult,  iar lucrarea noastră tăcută, senină şi râvnitoare nu se va sfârşi mâine şi va dura mult în timpul unde  se aşază  orice contribuţie jertfelnică, indiferent dacă i se ştie autorul ori a devenit anonimă. Căci, batjocorită sau uitată de răul ireductibil, fapta bună rămâne; şi cine a făcut-o, ştie Dumnezeu”¹

Activitatea culturală a regretatului profesor Gabriel Artur Silvestri promovează în universalitate valorile perene ale culturii române, demonstrând că spiritul învinge materia, că fapta bună rămâne, chiar dacă, uneori, se pierde în anonimat numele făptuitorului. Datoria noastră, în cazul acestui erudit al culturii române, este ca numele făptuitorului să nu se piardă în negura uitării, să-l pomenim când şi cum se cuvine. În aceste zile de sărbătoare, un gest minunat m-a făcut să-mi reamintesc cuvintele pline de înţelepciune ale cărturarului ce şade acum în grădina îngerilor, veghind asupra noastră: am primit drept cadou de Crăciun, prin generozitatea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri şi prin bunăvoinţa Mariei Anghel, două volume minunate dedicate regretatului Artur Silvestri: Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mândru, 135 de mărturii, Ed. Carpathia, 2009, cu un cuvânt înainte intitulat O lecţie post mortem, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri şi un argument numit O carte a faptelor, scris de Teodora Mândru. Al doilea volum primit este: Artur Silvestri, Apocalipsis cum figuris, Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, cu un cuvânt de introducere numit Sfârşitul poveştii sau Noaptea aceea, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri, Ed. Carpathia, 2009. >>>>

În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Precizăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34). >>>>

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spusîngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.” (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6) >>>>

Simpla rostire sau auzire a numelui lui Dumnezeu ( Dei) te duce imediat cu gândul la Lumină, la Focul iubirii-nearzător, la Cuvântul cu care a zidit El lumea văzută şi nevăzută şi la Cuvântul întrupat – Fiul purtat în pântec, născut de Maica Sfântă –, „născut, nu făcut” căruia mama i-a fost mereu aproape de la Imaculata conceptione până la punerea în mormânt, adică para acest cuvânt înseamnând alături (de Dumnezeu).

De altfel chiar autorul în – Chemare la cuvânt – care prefaţează  volumul a simţit că trebuie să precizeze:

„Este dei para pentru că veghează şi lucrează alături de Fiu”.

Pentru mintea noastră  mai puţin obişnuită cu scrutarea altor dimensiuni, fiind noi  văzători cu ochii fizici doar în cea de-a treia dimensiune, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, acum când graţie tehnologiei avansate am făcut cunoştinţă cu imaginile holografice a fost un fel de revelaţie: partea reproduce întregul! Prin analogie, putem afirma cu tărie că ceea ce ne învăţau Sfinţii Părinţi este adevărat – Fiul, parte din Sfânta Treime întruchipează întregul, dumnezeirea!  >>>>

Ajunsă la a 20-a carte, scriitoarea Melania Cuc nu mai are niciun fel de inhibiţie în jocul cu cuvintele. Ea scrie precum respiră şi respiră precum ar avea tot timpul acţiuni ce se ţes în atelierul de creaţie. Romanul „Dantela de Babilon”, apărut la Editura Nico, este o carte a conflictelor, a psihologiei în care personajele sunt construite în forţă. Dincolo de sensibilitatea lui, fiecare personaj conturat are o forţă interioară pentru că, altfel, i-ar fi fost greu să reziste ca prizonier în războiul rece din Orientul Mijlociu. Pornind de la premiza că Alah este mare, Melania Cuc ne prezintă o jurnalistă care va ţine un jurnal al capturării ei alături de alţi oameni din diverse părţi ale lumii, de la Laila, cea care va contura în paşii povestirii dantela, la Salomeea, femeia rămasă văduvă la faţa locului. Cuibăriţi în propria lor teamă, având în faţă terorişti firavi ca adolescentele, dar care se poartă cu haidamacul precum medicul de urgenţă cu femeia isterică, eroii simt fluidul morţii care trece de la unul la altul, făcându-i să uite că mai există speranţă şi viaţă. Este dificil să ţii în frâie o asemenea povestire de război, Melania Cuc reuşind să aducă dincolo de caracterizarea psihologică a fiecărui personaj, o lume care ne înspăimântă, în care nici măcar bogaţii precum Johnathan şi ai lui Barby nu sunt favorizaţi. Impresionantă este scena în care deţinuţii nu mai ţin cont de religie sau culoarea pielii, copilul negresei Cecilia fiind salvat de la moarte de către Barby, care acceptă să împartă laptele ei între doi copii. >>>>

Cine va analiza destinul literar al lui Ion Machidon, va constata că se găseşte în faţa unui scriitor exigent, pentru mulţi dificil, apt să fie mereu supus unor noi revizuiri în urma cărora va rezulta considerentul,  că tensiunile sale poetice izvorăsc dintr-o profundă vibraţie umanistă. „Menestrel peste păduri”, (vol. III Editura Amurg sentimental – 2006) este conţinutul unui  mod  emoţional, în care se oglindeşte doctrina personală a poetului, unde se cristalizează atât răul dezagregator cât şi binele recreator, în contextul unui destin dramatic ce i-a marcat încă din copilărie integritatea fizică.

Din acest  fond  al  decantării emoţionale se alimentează unitatea de stil, dar mai cu seamă, obiectivând  sentimentele,  Ion  Machidon face din ceea ce a fost la început, succesiune psihică de momente ireversibile, o trăire consistentă a sinelui, o entitate cu existenţă proprie: „apa în care m-am botezat a fost cu blesteme/ de mi-am pierdut tatăl în plină  copilărie/ de mi-am pierdut mâinile ceva mai târziu/ că  aşa era în vasul acela scris”. (Apa în care m-am botezat, p.27) Desigur, dispoziţia sentimentală poate avea un stimul obiectiv conştient şi apropiat, ori subconştient şi depărtat, considerând acţiunea creaţiei poetice în ansamblu, mai mult decât ca pe o relaţie de  la cauză la efect, >>>>

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin . >>>>

S-a afirmat cândva că autorul unei monografii nu ar fi pe deplin mulţumit de munca sa, dacă nu ar dilata proporţiile operei cartografiate, dacă nu ar construi un podium artificial pentru scriitorul prezentat. Un soi de relaţie între avocat şi client. Nu e cazul profesorului Ion Roşioru şi al eseului său intitulat „Arthur Porumboiu sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii” (Editura Ex Ponto, 2005), al cărui final concis nu lasă niciun echivoc: „Arthur Porumboiu este unul din poeţii importanţi ai literaturii române de azi”. Deşi recunoaşte dimensiunile majore ale operei, subtilităţile şi particularităţile ei, se fereşte să o considere unicat, iar pe autorul ei, condamnat în 1967 la patru ani de închisoare pentru vina de a fi cârtit împotriva regimului (o vizită de lucru la Ploieşti urma să fie „o bucurie organizată”), evită să-l numească disident. Cheia înţelegerii întregii opere se găseşte în „Jurnalul unui singuratic” şi în „Autobiografie literară”.

Ion Roşioru analizează cu răbdare toate volumele de poezii apărute până în 2004: „Domnule Copil” (1974), „Arheologia nopţii” (1978), „Viaţa în aşteptare” (1983), „Calea jertfei” (1995), „Lupta cu îngerul” (1997), „Nume pe apă” (2000), antologia de autor „Revoltă împotriva stării de statuie” (2001), „Lebăda nu vrea să cânte” (2003), „Echilibrul în lumină” (2004), două volume aflate în manuscris, „Prinţul captiv” şi „Poeme optimiste din vremea ciumei roşii” (care între timp au văzut lumina tiparului). Prezintă pe larg proza din volumul de reportaje „Secvenţe dintr-o realitate fierbinte”, din „Patrulaterul cenuşiu. Jurnal de închisoare” (1992, 1998), precum şi din cartea de aforisme, reflecţii, confesiuni, poeme gnomice „Înţelepciunea ascetului” (1999). Prezent cu 19 poeme în volumul colectiv „Fereastra dinspre mare” (1995), confirmă părerea că un poet nu poate scrie mai mult de 20-28 de texte cu adevărat mari. >>>>

Autoare a mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate, precum şi a două volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcănescu şi George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor săi constanţi cu un amplu studiu despre „Isprăvile lui Păcală“ ( 1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Păcală” sau „simptomatologia sănătăţii“, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.

Structurat în şapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Păcală“ şi grafică de Mara Pop, volumul analizează, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Păcală, perceput ca esenţă simptomatică a neamului din care provine, în faţa evenimentelor stă, între evenimente… fuga: acţio-nează în timpul lor şi râd după ce acestea trec.

Angela-Monica Jucan îmbină într-o sinteză bine definită şi documentată (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Păcală, din unghiul manifestărilor, ce scapă de istorie, cu speculaţia psihopatologică şi filozofică al fondului spiritual. >>>>

Poetul Paul Sân-Petru a publicat la Editura Art XXI din Iaşi o carte cu totul surprinzătoare. Este de fapt un album bilingv de picto-poezie intitulat „Alchimia Muzelor” (format 24 x 21 cm, 92 pagini, copertă în policromie, celofanată). El cuprinde 40 de poezii cu textul în versiune română şi franceză, inspirate de tot atâtea tablouri ale pictorului Nicolae Grigorescu, artistul cu care începe pictura românească modernă, primul mare pictor român de circulaţie europeană. Grafic, pe pagina din stânga este prezentată reproducerea tabloului, iar pe cea din dreapta este tipărit poemul în cele două versiuni, purtând acelaşi titlu cu al picturii. Prefaţa este semnată de cunoscutul critic şi istoric de artă Valentin Ciucă. Versiunea franceză aparţine Paulei Romanescu.

Dacă  avem în vedere numai arta plastică şi literatura, sunt numeroase cazurile când opere ale pictorilor şi sculptorilor au inspirat creaţii literare nemuritoare scriitorilor, aşa după cum şi opere ale acestora au stimulat plasticienilor spiritul creator, ei ajungând la transpuneri plastice pe măsura universului exprimat de scriitorul respectiv. În acest sens am putea invoca poezia lui Eminescu ale cărei motive lirice i-au inspirat pe Leonard Salmen, Camil Ressu, Ligia Macovei, Eugen Ştefan Bouşcă, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu şi pe atâţia alţi artişti plastici. Paul Sân-Petru, >>>>

Recenta carte a scriitorului Sorin Cerin”Revelaţii-21 Decembrie 2012”apărută la editura PACO-2008,Bucureşti, cu o mică” postfaţă” pe ultima copertă semnată de Al.Florin Ţene, este structurată în 36 de secvenţe cuprinzând cuvinte asupra cărora filozoful s-a aplecat,exlicându-le şi interpretându-le filozofic şi chiar etimologic.

Înainte de a plonja ,prin interpretare, în sensurile adânci ale revelaţiilor trebuie să explicăm ce înseamnă acest cuvânt,ce stă la baza şi etimologia lui.Cuvântul vine de la latinul revelatio,însemnând o dezvăluire,neaşteptată descoperire a unui adevăr ascuns,a unei taine,a unui talent.În concepţie religioasă însemnând o dezvăluire a voinţei lui Dumnezeu,făcută unor persoane,în mod supranatural.

Cartea are substanţă filozofică,chiar dacă reflecţiile lui Sorin Cerin sunt cugetări,aforisme sau apoftegme,ordonate tematic şi alfabetic,de fapt sunt adânci expresii ce exprimă o substanţă filozofică,uneori cu sens de previziune.

Spuneam mai de mult că sunt probleme pe care le poţi înţelege prin lecturi şi lecturi prin care îţi poţi limpezii şi înţelege problemele.Cartea de faţă face parte din a doua categorie,îmbogăţind pe cititor cu suportul şi înţelepciunea unor meditaţii profunde şi originale.Sorin Cerin ,prin această carte ,se înfăţişează cititorilor săi cu un bagaj de >>>>

”Aproape in fiecare clipa sta secretul vietii”.

Primisem albumul ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusetea lumii cunoscute, ultima sa carte, insemnari de o sensibilitate rara.Am mangaiat tandru  albumul ingrijit si coordonat de Doamna Mariana Braescu Silvestri, si emotionata am privit in tacere ilustratiile de exceptie a domnului Vasile Cercel.

Ieri, in miercurea mare, ma aflam undeva aproape de Piatra scrisa, o “comoara de har” in judetul Caras Severin. Singura, in mijlocul naturii am parcurs sufleteste auzind “bataile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de icoana Sfintei Treimi am indraznit sa parcurg si sa vad “frumuseea lumii’ prin ochii autorului.

Tablourile devenisera reale.Parca ma aflam in alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parca ii dadeau semene pentru ce va fi.”Trandafirul se ofilise in arsita zilei mediteraneene”. Pescarusii disparusera din mica statiune Gruissan, “norii grosi, avand o culoare metalica” creasera “un sentiment straniu.” >>>>

Încă de la început, autoarea ne poartă pe „tulburătoarea muzică a valurilor”, într-o călătorie care nu ştim unde va duce. Ne luăm după urmele spumelor lăsate-n siaj, care nasc poveşti adevărate şi închipuite.  Suntem purtaţi de snopii de apă ai fluviului zbuciumat, într-un tumult dantelat de bănuţi scânteietori şi alunecăm lin, la prora unui vapor cursier, privind fascinaţi „măreţia apelor fremătând, pline de neastâmpăr” care ne atrag ca o vrajă.

Ce sirene, ce ştime vor ieşi la suprafaţă pentru a ne suci-răsuci inimile? Intrăm în joc, fascinaţi.

Autoarea relatează cu un farmec de neegalat şi o bogăţie metaforică rar întâlnită, călătoria pe ape a Ruxandrei, o tânără care stătea pe covertă pierdută în reverie. Ne împrumută visele, dorurile, amintirile ei care se amestecă năvalnic, cu ale noastre.

Cântecul apei estompează durerea, spală  gândurile, limpezeşte mintea. Te scufunzi în această stare de oniro-luciditate, cu toate simţurile parcă adormite.

În legănarea lui lină, de nălucă plutitoare, vaporul se îndreaptă spre digul în construcţie, pe imensul şantier din Insula Mare a Brăilei.

Avem de-a face aici cu magia valsului ce „se înălţa dintre valuri ca un nimb feeric de note vrăjite ce-o  învăluiau, în strania lor frumuseţe fără seamăn, vibrând intens pe coardele sufletului ei rătăcit.” >>>>

In Primavara lui 2009 Editura Carpathia publica albumul:Artur Silvestri,”Zile de Neuitat.Frumusetea lumii cunoscute”.

Superbul album,ilustrat de Valeriu Cercel,a fost  ingrijit si coordonat de catre Mariana Braescu Silvestri.

Albumul contine pagini de jurnal intim  alcatuite de catre Artur Silvestri intre 1 Septembrie si si 30 Octombrie 2008.Treizeci de zile mai tarziu, in ziua praznuirii Sfantului Apostol Andrei “Intaiul Chemat”,Artur Silvestri  trecea in taramul celalalt.

Acest “album” cred ca reprezinta una dintre caile prin care dimensiunea duhovniceasca  a acestei personalitati,absolut unice in cultura pe care o stiu,poate fi inteleasa.In acelasi timp  aceste pagini de “jurnal” sunt texte   necesare si exemplare celor care nadajduiesc sa  afle,nu o cale,ci Calea.

In aceste pagini Artur Silvestri  arata  felul in care  “Calea” se arata prin contemplarea “naturii”, a celor din imediata vecinatate,de fapt chipul in care  acestea trebuiesc vazute in si intru Dumnezeu.Ceeace demonstreaza aceste pagini, in literatura patristica, se numeste “phisiki” ,adica exact, “contemplarea  naturii”.In acest “album” Artur Silvestri  vorbeste despre  cele care nu ne pot fi luate,despre cele  pe care  raul nu le baga in seama,cele care alcatuiesc “sarea pamantului”.Artur Silvestri ne spune,bland si raspicat,ca Imparatia lui Dumnezeu este cu noi si in noi. >>>>

Dacă  n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste fără  tihnă liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.

Şi altfel, cum i-ar putea  mulţumi cineva, pentru Sângele tot, scurs din dragoste nemărginită?

Radu Botiş a ales acest fel de a-şi revărsa gratitudinea, smerenia condiţiei de creatură în faţa Creatorului  a toate.

Şi astfel, nu conteneşte a-I aduce  prinos din cuvintele smulse parcă din inimă. Să nu căutăm, cârcotaşi, pete în soare, că nu sunt. Cu orice fel de dioptrii ne-am uita. Poezia sacră trebuie însă citită cu dioptrii sufleteşti, foarte rare.

Lumina înghite orice urmă de pată, rămâne un alb-infinit, un alb de ivoriu, un alb absolut scufundat în alb absolut, strălucitor şi cald,  care te învăluie blând în mantaua  de raze. Te vindecă de orice prihană, de orice pricină. Îţi alină durerea. Te întemeiază pe trei mari virtuţi: Credinţa, Nădejdea, Iubirea.

Şi astfel, curat ca-n  ziua Botezului, aştepţi mir-ungerea. >>>>

Requiem pentru Domnul nostru Artur Silvestri (1953-2008)

“Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un glas să mărturisim Pre Tatăl, Pre Fiul şi Pre Sfântul Duh”. Amin.

Dintr-un astfel de îndemn s-a născut volumul de poezii intitulat: “Acasă în Paradis”, iar cea care i-a dat viaţă este scriitoarea din Galaţi, Cezarina Adamescu.

Cartea s-a născut din prea mare iubire şi din prea mare tristeţe, când, pe 30 noiembrie, 2008, în zi de Mare Praznic al Sfântului Apostol Andrei, vestea despre fulgerătoarea plecare în lumea Celor Drepţi a scriitorului Artur Silvestri, a căzut ca un trăznet. Cum să plece, când tocmai trebuia să vină? Să se înapoieze în ţară, adică, la concetăţenii şi proiectele Domniei Sale. Era aşteptat de atâţia iubitori ai condeiului! De ce a cotit brusc pe cărarea veşniciei, fără să-şi ia rămas-bun de la cei care îl iubeau şi îl preţuiau, şi al căror mentor şi prieten a fost  o bună bucată de timp el, Artur Silvestri?

Momentele care au urmat tragicei vestiri au fost puternic încărcate de tristeţe, durere, disperare şi neputinţă, rugă către Dumnezeu… Cei ce au simţit nevoia să-şi exprime durerea în cuvinte au făcut-o, lăsând în urmă pagini de tulburătoare mărturii, care au fost şi vor fi publicate în volume “In memoriam Artur Silvestri”.  >>>>

Din „proze ultra-scurte“ „blitzuri“ epico-lirice, îndeosebi, pasteluri, „segmente“ din realitatea imediată eternizate în ultimele 49 de zile petrecute de autor în această lume, se constituie volumul Frumuseţea lumii cunoscute (2009), de Artur Silvestri.

În prefaţa O elegie a vieţii, doamna Mariana Brăescu Silvestri iese în întâmpinarea Distinsului Receptor cu câteva lămuriri foarte interesante, privitoare la geneza cărţii: «Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, ma-ronie, începută în sudul Franţei, continuată în Bucureşti. Am desco-perit-o la doar câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mănăstiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despărţea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am des-chis-o: „l’esquisse d’un livre“, schiţa unei cărţi, Frumuseţea lumii cunoscute».

Chipului silvestrian de electrizant critic / istoric literar, ramei silvestriene de prozator / povestitor neoexpresionist, ori paradoxist bine temperat, profilului de teoretician / estetician ce prindea ideea cu lasou de fulgeraşe „molcome“ (cum le-ar zice Lucian Blaga), i se a-daugă încă unul, absolut necunoscut până în acest anotimp de tristeţe postumă, chipul charismatic al blitz-pastelistului, pictor în cuvânt, poet de curcubeu ieşit din tornadă la iluminările, la boiereşti-pil-latienele „eternităţi de-o clipă“, >>>>

„Eu sunt „istorie” – declară Artur Silvestri în Prefaţa la cartea  „Exerciţii de exorcism social, „Hazard dirijat”, lichidatorism şi „vremea Ducăi-Vodă”, carte apărută la Carpathia Press în 2006.

Şi, mi-aş permite, smerită să adaug: Noi toţi suntem istorie. Orice entitate existentă într-un timp material este istorie. Cu toţi alcătuim un Rotund uriaş din Fiinţa Cosmică, din uriaşa Creaţie divină, pe care, Dumnezeu, contemplând-o, la sfârşitul fiecăreia din cele şase zile ale Facerii, a văzut că era bine întocmită, şi că „toate erau bune”. Aşa cum le alcătuise, în perfectă armonie universală – toate erau perfecte. Dar ce nu a fost perfect?

Şi pe Om l-a creat în sintonie cu natura, cu grădina înflorită, în mijlocul căreia creştea falnic, verde, cu roade îmbietoare, Pomul cunoaşterii binelui şi răului.

Călcând interdicţia divină, omul a stricat, a sfărâmat armonia, a distrus echilibrul perfect creat de Dumnezeu, colţul acela de cub ciobit, care-l făcea să nu se mai bucure de perfecţiune.

Extrapolând, până la acea „desluşire de fenomene” de la care porneşte Artur Silvestri în ceea ce priveşte „Faţa imprevizibilă a României”, să aruncăm o privire asupra Cosmosului mic, asupra acelui „Megalopolis valah”. >>>>

Al. Florin Ţene  îşi lasă amprenta conştiinţei în creaţia şi personalitatea sa, demonstrând voinţă şi suflet de poet puternic.

Apropierea celor doi scriitori, filozofi şi promotori ai culturii Artur Silvestri şi Al. Florin Ţene atraşi ca de un inefabil magnet, se deduce din operele lor scrise şi din prietenia lor.

Ziua a şaptea după Artur, cartea autorului Al. Florin Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova, 2009, scrisă la scurt timp după ce Artur i-a rămas prezent în scrieri şi în gând,   acum doar în amintirea câmpului fluid al gândurilor sale mai apropiate sau îndepărtate, este cartea care  respectă destinul autorului –acela de a face bine.   Cartea poetului Al. Florin Ţene  construieşte punţi peste veacuri, conţine adevăruri veşnice vis-a-vis de Artur Silvestri în cadrul lui de viaţă şi nu numai. Simţim acestea, prin intermediul poeziilor lui Florin Ţene, prin cercetările lor necontenite, cu reacţii şi schimbări, cu împliniri şi neîmpliniri, cu desăvârşire sau înfrângere, cu evadări sau depăşiri de sine.    Eveniment socratic de memoria ta consemnat/Să rămână prin noi mai departe, /Tăcut şi înţelept te-ai înălţat precum un sfânt /Rămânând, acolo Sus, în Marea Carte/Iubire pentru neam şi Lumină în Cuvânt. “Lumina din Acrostih” pag. 7.

Versurile croiesc drumul limpezirii unor lucruri în clipe nesfârşite. Credinţa e bogăţia sufletului, ce ne susţine şi înalţă susţine poetul.     Lumea este în concurenţă cu ea/ Şi mai puţin se uită spre Tine sus,/ Tu, Doamne, eşti Călăuza mea/ Când din morţi înviază Iisus. „ A înviat Iisus”pag. 15. >>>>

Aceasta dorita veste vine odata cu cartea “ARTUR SILVESTRI- Vocatia Caii Singuratie” a autoarei Cleopatra Lorintiu, desigur prin  bunavointa Asociatiei ARP-Bucuresti- Romania.

Aceasta carte, un adevarat ghid in marea opera silvestriana apare sub ingrijirea si coordonarea Doamnei Mariana Braescu Silvestri, sotia marelui om al culturii romane, trecut la vesnicia cerurilor(30.11.2008).

Pentru mine cartea insemna un adevarat “chivot biblic” in care se asezase sufletul viu al lui Artur Silvestri ajungand astfel in Australia!

Autoarea cartii doamna Cleopatra Lorintiu ne spune direct despre imboldul personal si de respect ce a avut pentru a aduna  granitul, stralucirile, gandirile, aspiratiile, intr-un cuvant construirea acestei carti de prezentare si intelegere a ilustrului ganditor si deschizator de taine al sufletului romanesc, Artur Silvestri.

Si iata marturisirea: “Vocatia Caii Singuratice” este un eseu subiectiv desprins din felul in care eu percep o parte din opera scrisa si publicata de Artur Silvestri.

Personalitate complexa, fara comparatie in literatura noastra de azi si in cultura contemporana, adorat, idolatrizat de multi, neinteles complet de altii. Artur Silvestri a fost, prin insasi felul sau de a fi, de-a se forma si a creste in valoare si complexitate, in virtute crestineasca si din daruire altruista, prin insasi viata sa si mai ales prin cultul pentru carte si litera scrisa pe care l-a avut, o mare, enorma lectie pe care viata ne-a dat-o intr-o perioada de confuzii sociale. >>>>

De foarte mulţi ani, istoria literară engleză, deşi remarcabilă în realizările sale, cuprinde şi destul de numeroase lucrări potrivit cărora cea mai proeminentă personalitate literară a acestei ţări şi unul din vârfurile literaturii universale nu ar fi existat în realitate.

Personal, în urmă cu mai bine de trei decenii, am avut posibilitatea de a vizita casa memorială a lui William Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, şi am ascultat explicaţiile ghizilor care aduceau dovezi diverse privind multor aspecte legate nemijlocit de viaţa şi activitatea marelui dramaturg.

Cu toate acestea, copleşiţi de amploarea geniului său, sunt numeroşi exegeţii care, din diverse motive, contestă încă nu atât existenţa fizică a omului William Shakespeare, ci capacitatea sa extraordinară de a fi produs lucrări atât de variate, şocante dar şi mereu încântătoare, asemenea celor care sunt cunoscute ca fiind opera shakespeariană. La aproape patru secole de la dispariţia sa, William Shakespeare continuă să îi preocupe pe istoricii literari, atât din Marea Britanie, cât şi din alte părţi ale lumii.  În paranteză fie spus, o contribuţie strălucită, singulară, în opinia noastră, la studierea operei literare a lui William Shakespeare în România, şi-a adus-o regretatul Mihail Bogdan, extraordinar profesor al Almei Mater Napocensis, invitat permanent – în semn de recunoaştere a strălucitei sale munci – de marile universităţi engleze sau nord-americane, pentru a prezenta rezultatul cercetărilor sale eminente în materie. >>>>

Cartea Cleopatrei Lorinţu, Artur silvestri – Vocaţia Căii Singuratice (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009) este un omagiu adus lui dr. Artur Silvestri, personalitate marcantă a culturii zilelor noastre. Este un eseu subiectiv – cum însăşi autoarea mărturiseşte în Epilog subiectiv, realizat în manieră lovinesciană – impresionist – deşi respinge ideea că ar fi critic literar: „Cum nu sunt critic literar, îmi pot permite fericita libertate de a încheia  această carte într-o notă profund subiectivă, chiar personală aş zice.” (p. 305).

Autoarea studiului monografic îşi structurează cartea în funcţie de principalele domenii ale activităţii scriitoriceşti ale lui Artur Silvestri. Noi o să ne oprim la trei dintre acestea, celelalte subsumânu-se acestora.

În primul capitol, Arhetipul călugărilor sciţi, Cleopatra Lorinţu atrage atenţia asupra unui fapt (după cum noi înşine am făcut-o mai întâi în articolul omagial Artur Silvestri – intelectualul renascentist, publicat în revista Viaţa de pretutindeni, anul IV, nr. 11-12, decembrie 2008, p. 24) asupra necesităţii relevării la justa valoare a investigaţiilor în domeniul protoromânismului cultural-literar realizate de către acest om de cultură. Referindu-se la cartea Arhetipul călugărilor sciţi, monografista apreciază efortul cercetătorului de a combate viziunea catastrofistă (corect catastrofică! – n.n.) asupra blestemului întreruperii brutale a istoriei şi culturii noastre: „În sprijinul teoriei care o combate, vin revelaţiile şi accentuările care privesc scitul Anacharsis din Carpaţi…” (p. 29).  Sunt evidenţiate şi meritele incontestabile pentru această scriere: dincolo de atitudinea detectivistică – investigare şi coroborare a faptelor, „Fiecare din aceşti scriitori de epistole sau gânditori sau clerici sunt amintiţi cu contribuţia fiecăruia, bine amplasată în context (…) mi se pare remarcabil (…) modul literar pur în care o face, căci te-ai aştepta, sincer, ca aceasta să fie o scriere seacă…” (p. 36). >>>>

Cartea ilustrului profesor universitar, Doctor Honoris Causa menţionată  cu titlul de mai sus, în prima sa variantă a apărut sub formularea: “Necesitatea religiei pentru individ şi societate”, în anul 1946, servindu-i drept teză pe baza căreia a obţinut Licenţa în Teologie. Au urmat evenimente ce l-au determinat să retuşeze şi să completeze lucrarea anterioară. România a fost supusă unui regim totalitar, ateist, dornic să-l substituie pe Dumnezeu din conştiinţa oamenilor, cu propriile lui reprezentări, decurgînd de aici concluzii şi realităţi nefaste de ordin cultural, spiritual şi existenţial (precizările, sublinierile aparţin autorului). Retuşările şi completările sînt şi urmarea experienţei de filolog (lecturilor făcute cu atîta pasiune), percepţiei atît de evidente că lipsa credinţei religioase aduce mari şi multe nenorociri, pînă la nebunie şi sinucidere.

Cel puţin o întreită calitate a autorului: (de filolog, dr. în filologie, litere), licenţiat în teologie şi profesor, universitar. (spirit ales pentru instruire şi formarea conştiinţei), copleşesc, se manifestă în calităţile acestei cărţi: (Religia suport şi sens al existenţei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1966). Enumerările care motivează aceste ultime constatări, desigur nu vor putea fi încheiate. În dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a necesităţii religiei pentru individ şi societate s-au perindat argumente din domeniile Cosmologiei şi Teologiei. Calea raţiunii pe de o parte şi Calea Revelaţiei – pe de altă parte au fost supuse convingerilor şi unui farmec personal pentru a demonstra, a ne convinge. PROFESORUL întrepătrunde raţiunea cu revelaţia, le desparte din raţiuni metodice şi de comunicare. Forţa vie a acestui demers o imprimă o atît de aleasă inteligenţă. >>>>

Scriitoarea Cleopatra Lorinţiu propune o reconstituire a vieţii şi activităţii lui Artur Silvestri prin intermediul volumului „Vocaţia căii singuratice”, apărut la Editurii Carpathia. Cartea, prefaţată de Mariana Brăescu Silvestri, aduce, prin intermediul poetei, personalitatea puternică a lui Artur Silvestri, conturată aşa cum simte, trăieşte şi conturează în gânduri Cleopatra Lorinţiu. Este marcantă frumuseţea prozelor scriitorului plecat un pic să se odihnească în lumea cu stele, cartea având menirea de a apropia sufletul nostru de inima operei silvestriene. Exegeza operei maestrului sesizează nucleul felului de a fi şi de a scrie: postmodernul neetichetărilor neînregimentării şi neclasificării. Eseul „Vocaţia căii singuratice” surprinde, prin ochiul subiectiv, tot ceea ce înseamnă literatură adevărată, portretul psihologic al omului apreciat de mulţi, neînţeles de alţii, prin ţinuta lui morală aparte. Un om pentru oameni, un om pentru Dumnezeu, un om care nu va fi uitat prin opera gigantă, rămânând parte integrantă din istoria literaturii.
Cleopatra Lorinţiu ne face părtaşi la contopirea operei cu divinitatea, la frumuseţea nemuririi întruchipată în versul celest, la bucuria netrecătoare, la valoarea şi complexitatea credinţei, a dăruirii altruiste pentru litera scrisă şi pentru semeni. Citind cartea, facem cunoştinţă cu un răzvrătit cu un farmec uluitor pe care, din păcate, unii îl cunoaştem doar acum: Artur Silvestri. >>>>

Olimpiu Vladimirov se află la cel de-al treilea volum de versuri (dupa Confesiuni, Tulcea, 1980 şi Semn, Ex Ponto, 2006) cu această, relativ recenta ,,Identitate”, apăruta la editura Ex Ponto din Constanta, cu o grafică de excepţie, aparţinand artistului plastic tulcean Vasile Draguşanu, membru al Uniunii Artistice Plastice din România, Filiala Tulcea.
Olimpiu Vladimirov, acum un pensionar visator care işi soarbe ceaiul la o cofetărie de pe faleza Dunării, privind la anii care trec ca apa, este de  profesie geolog, profesia obligandu-l să cutreiere toată viaţa, cu ciocanul in traistă, batrânii munţi Hercinici in căutarea aurului şi a pietrelor pretioase.Urcând muntele, pipăind stânca, poetul-geolog se identifica el insuşi cu muntele sfânt, dar si cu apa, nisipul, florile, precum reiese din versurile
Sunt muntele/din care se desprind mereu stânci/vise alungate,rostogolite/spre câmpii sau ape/până isi pierd mândria şi numele/devanind nisipul/in care cineva va căuta/stralucirea aurului/.In tacerea pedepsită/doar lacrima/din ochiul meu de piatra/peste anotimpuri/. >>>>

Filozoful,istoricul literar,criticul de artă,ctitorul atîtor reviste,promotorul literar , regretatul prieten Artur Silvestri(preşedintele de onoare a Ligii Scriitorilor din România) ne vorbeşte din nou,din păcate,din  sanctuarul eternităţii‚prin intermediul  unui album-jurnal,intitulat simptomatic „Frumuseţea lumii cunoscute”,apărut la Editura Carpathia,Bucureşti,2009,prin grija scriitoarei Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea , apărută în codiţii grafice de excepţie , se deschide cu rânduri de suflet ce ne introduc în”O elegie a vieţii”, semnate de soţia marelui dispărut.Aşa cum ne informează cu sensibilitate şi durere Mariana Brăescu Silvestri în cele două pagini , volumul cuprinde însemnări ale autorului”APOCALYPSIS cum figures-Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în ultimile 50 de zile.”De fapt,49”zile de neuitat”,o zi pauză,intervenţia la spital,şi apoi ultima,a cincizecea,când se pierde”în ceţuri arginti”.

Prima însemnare este datată 1 septembrie , intitulată”Trandafirul roşu”,rânduri care se constituie înt-un adevărat poem în proză.Spiritul de observaţie este amplificat cu metafora creând o sinfonie a”petalelor desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene”. >>>>