O CARTE PE ZI

Nu mă erijez în apărător al Melaniei Cuc în faţa celor ce o acuză de faptul că titlul romanului dânsei, Miercurea din cenuşă, apărut la o editură bucureşteană din România anului 2008, a plagiat titlul volumului de poeme al lui Thomas Stearns Eliot (1888 – 1965), Ash-Wednesday (Miercurea de cenuşă), publicat în Anglia anului 1930, pentru că, astfel, crede a se fi raliat unei „mode postmodernist-optzeciste, nouăzeciste etc.“, „modă păguboasă“, fireşte, oricărei lite-raturi (ce permite plagiatul, „rescriitura” cu textul capodoperei clasice / moderne în faţă etc.), indiferent cărui continent spiritual aparţine aceasta. Dincolo de titlul comun, direcţiile – poematic-elioteană şi ro-manesc-melanian-cuciană – sunt diferite şi originale. De aceea nici nu fac vreo paralelă între poemele din cele şase secţiuni ale volu-mului Miercurea de / din cenuşă (1930), de T. S. Eliot, inspirat din Purgatoriul lui Dante, şi Miercurea din cenuşă (2008), de Melania Cuc, roman ce – ca şi anteriorul său roman, Graal (recenzat de noi la vremea potrivită) – îşi are sursa de inspiraţie, ca „Purgatoriu autoh-ton“, în folclorul valah, de unde îşi recrutează eroi ca pelasgo-dacul Făt-Frumos, ca Ana, Manole ş. a., dar şi eroi din basmul cult (Setilă, Harap Alb), ori în euro-asiaticul folclor al vecinătăţilor, de unde îşi ia eroi ca Rasputin, Contesa, Bulibaşa ş. a., fără a-şi duce neapărat Re-ceptorul la „hapul de nitroglicerină“, invocat în finalul cărţii, un final ancorat în telejurnalele crizei declanşate normal / artificial în octom-brie 2008: «– Aşa, demografia iar a crescut. >>>>

Mulţumită distinsei doamne Mariana Brăescu Silvestri, care a publicat ultimele notiţe ale soţului său Artur, regăsite în agenda maronie de care pomeneşte în cuvântul introductiv, am în faţă o carte de excepţie, cu un titlu de excepţie, „Frumuseţea lumii cunoscute” (Editura Carpathia, 2009) titlu, ce m-a determinat să-i acord sensul psihoid,(comentatorii având datoria să meargă mai departe decât autorii) ca şi cum regretatul confrate Artur Silvestri a lăsat a se înţelege că a fost  înconjurat apriori de semnele destul de banale, cu totul ignorate, ce l-au călăuzit pe calea „lumii necunoscute” amintind aici acele manifestări ale transmisiunii naturale care desfid legile fizicale unde, ideea funcţiei ontologice, între mister şi relevare capătă în cele din urmă sensul descifrat (parţial) al existenţei individului în orizontul misterului.

Concepută ca un jurnal-album cartea, oferă cititorului cronologia unor observaţii dintr-o ordine de fapte fizică, într-o ordine de fapte psihică, acestea fiind notate în perioada dintre 1 septembrie şi 30 octombrie 2008. Aşadar, 1 septembrie, „Trandafirul roşu.” >>>>

Veronica Balaj a publicat cărţi de  călătorie, romane subtil     sentimentale, jurnale, poezii care au fost traduse în numeroase limbi străine, interviuri cu personalităţi ale timpului nostru. Poet, prozator sau jurnalist, eseist sau comper, a fost prezentă pe câteva continente. Scriitor al prezentului, ea îşi sprijină demersul pe un bun simţ inatacabil.

Are (avea) o vitalitate care îi permitea demersuri solare, stenice. E politicoasă cu cititorul cu care intră în dialog confratern. Compătimeşte cu dânsul, îl consolează, i se mărturiseşte, scriam cu altă ocazie. Partitura lirică ţine (ţinea) şi de confesiune şi de iubirea pe care autoarea e/era capabilă să o exprime.

Ultima ei carte vine după o altfel de scriere — un bocet. Un om foarte apropiat, aflat în preajmă a dispărut şi autoarea ne vorbeşte despre prezenţa/absenţa lui. E vorba de o desprindere de lumea aceasta — aşa cum este ea. Experienţa morţii (a morţii celui din preajmă) conotează o altă înţelegere a lumii.

Steaua scepticismului pluteşte peste aceste poeme pe care conorăşeana noastră de odinioară, doamna Julia Schiff, ni le prezintă în versiune germană. Sunt versuri în care lumea prin care trecem nu este cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai îmbietoare cu putinţă. Suntem regăsiţi într-un univers în care evenimentele nu mai sunt splendide, frumoase, mirabile: se înscriu în paradigma căderii.  >>>>

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare. >>>>

Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni? Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani, Ţinteşti, Pogonele. >>>>

Afirmată,în ultimii ani, ca o cunoscãtoare în profunzime a literaturii române şi universale,prezentă cu cronici, recenzii şi articole în numeroase reviste de cultură,antologii (“Mărturisirea de credinţă literară’’ 2008, de exemplu,dintre  cele recente) şi volume de critică literară,Ana Dobre publică o interesantă carte de eseuri, unele apărute în presă, din care desprindem ideea, inspirată şi parafrazată după cronicar, că “nasc şi la Teleorman oameni” de litere.

Titlul volumului  evocă  operele a doi mari scriitori ai lumii, “Don Quijote de la Mancha”  de Cervantes şi “Rinocerii” de Eugen Ionescu, unde spiritul elevat, creator, dedicat duce un război,uneori părând fară şansă, cu obtuzitatea,răutatea,incultura şi mizeria unui mediu ostil ideilor şi personalităţilor superioare.

Prefaţa cărţii,semnată  de scriitorul Gheorghe Stroe, menţionează  informaţia vastă, curajul abordării şi dotarea deosebită pentru teorie şi critică literară,conştiinţa existenţei unui anumit context cultural şi  optimismul funciar al eseistei.

Despre rostul scrisului,Ana Dobre afirmă că scriitorul scrie atât pentru sine, ca să  răspundă la întrebările care îl frământă,cât şi pentru cititor, care se poate regăsi  în operă, utilizând însă cheia oferită de autor. >>>>

Deshid cu emoţie, pentru a câta oară, micul şi elegantul Jurnal – Album ilustrat de Vasile Cercel, Frumuseţea lumii cunoscute, îngrijit şi coordonat de scriitoarea Mariana Brăescu – Silvestri.

Un desen, o fotografie sugestivă ce deschide albumul mă duce  cu gândul în alt timp aşezat, cu rânduieli înscrise pe îmbrăcăminte, pe gestul tandru al boierului stând în picioare, ocrotind pe Doamna sa, aşezată cu graţie întrun fotoliu de epocă, intro ţinută sobră, dar elegantă, cu un detaliu-un şal, ce sugerează discret vremuri ce nu se mai întorc.

O oglindă veneţiană întrun fundal, eliberat de orice alte constrângeri, de linii, de accesorii interioare. O invitaţie la meditaţie.

Doi oameni fericiţi, zâmbind firesc, transmiţând un calm, o duioşie şi o dragoste matură, neostoită, frumoasă.

Dincolo de această fotografie, un alb absolut, ce duce la infinit, zborul gândului.

Pentru cei ce i-au cunoscut pe Artur şi Mariana Brăescu această fotografie –simbol poate fi punctual de plecare în realizarea unui roman al unor destine pline de frumuseţea înţelegerii sensului vieţii, al calmului şi al echilibrului, ce transcend dincolo de contururile prinse în desen. >>>>

Autoare, în 2002, a unui impozant, erudit studiu comparatist, Darie Magheru. Trasee tragice, De la Sisif la Pygmalion (a contat, se ştie, şi ca teză pentru un Doctorat în Litere), a unui roman  existenţial, însă pe strat ideistic (Fatimata, 1995), Mihaela Malea Stroe va risca în poezie, după volumul Spre al nouălea cer (2008), aprecieri deduse, de regulă, din sfera conştiinţei teoretice. Cu ani în urmă i s-a întâmplat ceva asemănător (ştiu, pentru că eram şi eu în caz) Ninei Cassian: caracterizată invariabil şi nemilos ca producând un lirism de idei, va încerca să corecteze în timp prejudecata criticii; opune adică, în cărţile ulterioare nefericitei judecăţi, inspiraţiei cerebrale, cu alte cuvinte, sicităţii reflexiei, emoţia cu rădăcini viscerale, sfidează, provoacă din subterane raţionalul; va ezita, fireşte, între acestea, caută totuşi să le reechilibreze.

Tot astfel, am impresia, Mihaela Malea Stroe, astăzi, cu 7 x 7 poeme de iubire. Dimensiunea (dacă nu deja dominanta) intelectivă din lucrarea poetică anterioară e compensată aci, uneori, prin elementul cotidian, ludic domestic, amintind, de exemplu, de Angela Nache (Mamier), din Miraculum şi Femina (cărţile publicate în ţară): >>>>

„Interferenţe”, noua carte a criticului şi istoricului de artă Corneliu Stoica (Editura Sinteze, Galaţi, 2009), adună între copertele sale articole, medalioane şi studii dedicate unor personalităţi importante ale culturii gălăţene şi naţionale, cronici literare şi plastice, eseuri, evocări. Pentru prima oară într-o lucrare de critică a sa, autorul depăşeşte sfera artelor plastice cu care ne-a familiarizat în „Artişti plastici de la Dunărea de Jos” (Ed. Alma, 1999), „Monumente de artă plastică din judeţul Galaţi” (Ed. Şcoala gălăţeană, 2003), „Identităţi artistice” (Ed. Alma, 2004), „Pictorul Nicolae Mantu” (Ed. Alma Print, 2005), „Întâlniri confortante” (Ed. Sinteze, 2007) etc., incluzând şi cronici de carte, studii de istoria literaturii,  prezentări ale unor monumente de artă peisagistică şi obiective de cult religios.

Volumul (format 20×14,5 cm, 210 pagini, ilustraţii alb-negru) se deschide cu un articol consacrat aniversării Centenarului Catedralei Episcopale din Galaţi, eveniment întâmplat la 27 aprilie 2006. Pe lângă o bogată informaţie de ordin istoric oferită, Corneliu Stoica reînvie atmosfera zilei de 6 august 1917 când, în plin război mondial, a fost sfinţită Catedrala de către episcopul Nifon Niculescu, cu hramul „Sf. Mare Ierarh Nicolae”. >>>>

Scriitorul şi istoricul literar Petre Petria este din nou în librării cu o nouă  carte,de fapt un mic dicţionar,intitulat PREŢENŢE FEMENINE VÂLCENE afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale.Mic dicţionar,apărută la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.

De la început , trebuie să remarcăm faptul că scriitorul vâlcean nu se află la primul dicţionar al său dedicat personalităţilor vâlcene,până în prezent el a publicat trei dicţionare de acest gen.Descoperim în acesta un adevărat cercetător ,istoric literar, cu aplecare predilectă spre trecutul cultural vâlcean,al cărui fiu este.Dicţionarele constituindu-se în pagini de istorie locală, care alături de astfel de dicţionare din diferite zone ale ţării, se constituie în pagini de aur ale Enciclopediei Istorei Spiritualităţii Neamului Românesc.

Dicţionarul se deschide cu un Cuvânt înainte de prof.Augustina-Sanda Constantinescu,directoarea Bibliotecii Judeţene Antim Ivireanu-Vâlcea,sub auspicile căreia cartea a apărut,care subliniază:Prezentând 103 personalităţi femenine autorul salvează de la uitare contribuţia acestora la dezvoltarea culturii vâlcene şi implicit a celei naţionale. >>>>

În timp ce, cu mare zgomot, la “centru” se deconstruieşte cultura română, în adâncul ţării se hrăneşte cu sânge spiritual perenitatea ancestrală, cu spor anonim, spre ironia executorilor. Mai peste tot, marasmul general este spart de înaltul trăirii creative “locale”, nu e judeţ fără o enciclopedie proprie a personalităţilor, cât că una exhaustiv românească se lasă aşteptată, dacă se va mai crede cumva oportună.

Avem în faţă o carte, elogiu la 70 de ani, dedicată profesorului de filosofie, scriitorului şi managerului educaţional Petrea Iosub. Una din zecile, sutele de excepţii de la ruina, clamată ditirambic, a şcolii şi cugetării româneşti de azi.O carte de la Vaslui, ca de pretutindeni – interviu, note biobibliografice, problematica lucrărilor, opinii despre om şi autor, gânduri aniversare. O carte de dragoste: Petrea Iosub – un destin exemplar, colecţia Personalităţi vasluiene, nr. 6, 2008, autor, Vasilica Grigoraş.

Cu cine avem de a face, ne spunea, în scris, din Boston (2002) însuşi economistul pro-miracolului românesc Anghel Rugină:“În Sechestraţi în… tranziţie filosoful Petre Iosub a dat cea mai puternică condamnare a celor care au adus întreg neamul românesc la marginea gropii, un neam care nu e perfect cum nu e nici un alt neam, dar are şi virtuţi mari, căci aici s-a dezvoltat conceptul de “Omenie” care nu se mai găseşte la nici o altă naţiune”. Anghel Rugină este şi numele liceului economic din Vaslui, atribuit la diligenţele lui Petrea Iousb. S-au întâlnit de 12 ori. >>>>

Nicolae Pogonaru, varianta insurgentă a literaturii buzoiene, readuce la viaţă în ultimul său volum (Cocktail, Editura Rafet, 2007) poezia radicalizată de social. Liric hiperbolic, el valorifică prin alegorii şocante cotidianul, biologicul şi fiziologia elementară. Se dovedeşte şi de această dată, după FMIbanc(note) informative – 2006, exploratorul realităţii nude şi al provincialismului exotic. Face din oda cotidianului o specie personală (Întors pe dos, Safari, Dare de seamă, Rutină) echivalentă cu propriile trăiri. Conştiinţa artistică îşi găseşte vocaţia în asumarea practică a dezgustului şi a exasperării, desfigurând metodic faţa realului (Somn, Consiliere, Turnul Babel direct, Odă la UE). Acest lirism este perisabil numai în măsura în care voiajul metafizic se înmoaie într-un cult exagerat al anecdoticului (Progres, Poruncă, Fals, Nevermore, Reţetă pentru a deveni şef ). – 2004 şi

Dacă Ion Caraion, Constant Tonegaru sau Geo Dumitrescu îşi propuneau să transforme atât poezia, cât şi viaţa, Nicolae Pogonaru are ambiţii mai mici. Revolta sa este eminamente literară, demolând prin ironie starea de graţie poetică a cotidianului periferic. Faţă de înaintaşi, domnia sa aduce nou un limbaj mai selectiv, dar extrem de divers, bruscând lexicul prin clişee lingvistice franţuzeşti şi englezeşti, prin cultisme care ne amintesc de simbolişti. >>>>

Urmărim, cu atenţie, de cca. 8-10 ani, procesul de densificare a poeziei trubadurului focşănean Ion Panait. Deci, nu ne-a mirat deloc faptul apariţiei unui volum care, chiar dacă nu conţine hai-ku-uri autentice[1] (de tipul celor migălite, în Ţara Cireşilor în Floare,  de Matsuo Bashō, Masaoka Shiki, Yosa Buson şi Kobayashi Issa – …sau, în Carpaţii româneşti, de Şerban Codrin…) – conţine, totuşi, foarte reuşite pantomime, adaptări la cosmicul şi la matricea de sensibilitate româneşti,  ale  haiku-urilor nipone –  profetice  consemnări ale naturii, la întomnarea lumii, la marginea lumii…: Mierlele de toamnă[2].

Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena…Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbra funebră…:

“Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a <<mierli>>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

Volumul de 62 de pagini al poetului focşănean Ion Panait (ilustrat cu spendide reproduceri după tablouri ale lui Van Gogh, din perioada olandeză şi din cea nord-franceză) conţine poeme cu valori inegale. Uneori, aglomeraţia substantivală nu lasă poezia să-şi respire Rostul Profund, alteori imaginea este “mişcată”, voalată…Dar, atunci când Ion Panait nimereşte drept în inimă Poemul, ca Mantră Sacră, imaginile sunt adevărate explozii galactice, iar oximoroanele şi paradoxurile fac punţi stelare între lumi. Însuşi Infernul  Logos-ului – poate deveni “rădăcină de miere”, prin menţinerea, fie şi fantasmatică, mnemotică, a  străjii eros-ului: “Infernul -/mierea de vrajbă/a gurii tale” (cf. p. 8). >>>>

Preocupată deopotrivă de propria-i creaţie, ca şi de creaţiile colegilor din breasla scriitoricească sau din alte domenii ale artei, scriitoarea Cezarina Adamescu este un observator atent al artei contemporane şi actuale, după cum reiese din câteva titluri apărute la Biblioteca on-line sau la Editura on-line Semănătorul: O gură de copilărie sau Vârstele Cezarionei, ( poezie pentru copii ) , 99 de anotimpuri fără Nichita ( poezii închinate lui Nichita Stănescu ), Busuioc pentru cuvinte ( cronici muzicale ), Când Sfinţii se întorc acasă ( carte dedicată Sfântului Anton ), Cântecul Cezarei într-o sumă de ipostazuri ( viaţa scriitoarei de-a lungul timpului ), Monumentul cărţii şi ucenicia cuvântului ( exegeze şi portrete spirituale ), Povestea fiului pribeagVârstele spiritului ( poezii ), Întâlniri crucialeTreptele sinelui ( teatru pentru copii ), De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ( poezii în variate forme ale poeziei cu formă fixă, distihuri, terţine etc. ). ( istorisiri biblice versificate ), ( incursiuni în universul unor scriitori de azi şi de ieri ),

Tema dominantă a  volumelor de poezii lirice, publicate la Editura on-line Semănătorul în 2008 ( De când te-aştept au înflorit magnolii, Sculpturi pe o boabă de orez, O nuntă de cuvinte, Singurătăţi împreună ) este iubirea în toate ipostazele ei: voluptuoasă, pură, împlinită sau nu, devoratoare de suflete sau înălţătoare, integratoare a sufletului uman în sufletul cosmic, universal, mântuitoare. >>>>

Şapte poete consacrate: Liliana Filişan, Rodica Elena Lupu, Victoria Milescu, Adela Adriana Moscu, Lelia Mossora, Luminiţa Suse, Dona Tudor, au dăruit din preaplinul lor sufletesc poeme în trei limbi de circulaţie universală, aşezându-le într-o antologie trilingvă română-engleză-franceză, intitulată Doamnele poeziei.

Deşi venind din diferite colţuri ale lumii, din Germania, SUA, Canada, dar şi din România, acestea se aseamănă sensibilitate, prin măiestria ilustrării tablourilor de viaţă prin cuvântul scris. Cele şapte slujitoare ale condeiului au dăruit cititorului poeme în care şi-au găsit locul imaginaţia susţinută de bogăţia metaforică, puritatea, speranţa, dorinţa de perfecţiune, întrebări, răspunsuri tinzând spre zone uneori puţin accesibile… Puntea de legătură cu divinitatea este una dintre caracteristicele reflectate în poemele din acest volum publicat la Editura Anamarol, condusă de poeta Rodica Elena Lupu. >>>>

O carte densă  despre zona judeţului Hunedoara a scris Ştefan Nemecsek, o carte ambiţioasă  despre oameni, locuri, scrierile lor zburătoare, despre speranţă şi tristeţe, despre uitare şi despre unitate şi ruptură în acelaşi timp.

Cartea se intitulează simplu „ LITERATURA HUNEDOREANĂ ( de la începuturi până în prezent ) şi a  fost girată de Editura „ Realitatea Românească, Vulcan, România – 2008. E o carte mesaj şi antologie, o carte ambiţioasă şi structurată pe ideea de religie a scrisului la români, o carte în trei volume :

- Analiza şi clasificarea activităţii literare – vol. I;

- Scriitori din Valea Jiului – vol. II;

- Scriitori hunedoreni – vol. III.

Autorul a avut ambiţia de a sonda spaţiul acesta în care au avut loc înfrângeri sau victorii, de a culege  date despre fenomen, de a pipăi cu degetele minţii istoria şi de a lăsa deschisă această panoramă a literaturii speciale din zonă. Cuprinsul este unul stufos, dar clar ordonat, pe autori în ordine alfabetică pentru a împiedica războiul scriitorilor cu scriitorii, pentru a da linişte într-un loc în care nu există linişte, pentru că acolo unde sunt furtuni apar şi lumina fulgerului şi …invidioşii … >>>>

Ştiam şi nu ştiam, citisem şi nu citisem, mă întâlnisem vreodată cu poezia Doamnei Simona-Grazia Dlma sau nu mă întâlnisem niciodată? lată că inevitabilul s-a întâmplat.

Am în mâini volumul de poeme: „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003. Tardiv? Nicidecum. Poezia adevărată nu are TIMP. Aşadar, pătrund cu sufletul şi mintea în – poezia ca o rană – a acestei cărţi de o mare unitate de ton si dispoziţie lăuntrică, rareori „umbrită“ de nostalgie şi de câteva întâmplări sufleteşti discordante, tocmai că vin din afara flintei poetei, în fine, „păcate livreşti’ de care nimeni nu scapă. Versurile lecturate aici amintesc de inflexiunile rilkeene dar, numai atât; pentru că, citite atent, ele relevă o certă independenţă, o structură particulară, care se susţine prin propria ei alchimie: „O îndurare a existat totdeauna/ spre mine, generozitatea călăului/ spărgea norii şi dezvelea cerul copil,/ m-au purtat pe mâini ca pe un mort,/ nu sufeream îmi plăcea seara aceea reavănă,/ perfectă pentru înviere, nimic nu era vechi atunci./ Lumânările din jurul meu îi făcuseră pe mulţi/ să vină atât de aproape, ce bine, altfel/ nu m-ar fi cunoscut, stăteau în cerc,/ parcă-ar fi ştiut că nu e orice seară,/ eu tocmai renăşteam, da, pricepeau,/ precum un singur om, convoiul/ savura mireasma presimţirii.“ (pag. 22).

Poemul acesta surprinde tonul grav, frust, acuitatea observaţiei, a meditaţiei în sine, acurateţea stilului. „Dreptul rănii de a rămâne deschisă“ ne spune despre poezie că este „muzicalitatea gândurilor“ (Paul Valery) sau „sensibilitatea abstracţiunilor“ (Hegel), precum fericirea este identificată cu frumuseţea, ori suferinţa cu armonizarea deplină a sacrificiului. >>>>

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala.

Şi stratul de fard şi voalurile au rostul lor. Ele acoperă vulnerabilitatea. Dacă treci de barierele emoţionale pe care le simţi ridicate în preajma sa, poţi descoperi o persoană caldă, generoasă, deschisă, comunicativă, stenică.

Angela Baciu-Moise are abilităţi creative certe, aşa cum s-a vădit în volumele precedente, intens mediatizate şi apreciate de critică.

O dimensiune în plus, dimensiunea suferinţei, se relevă cu acest al 13-lea volum de versuri, suferinţă ce capătă valenţe noi în universul trăirilor poetei : „durerea nu este insuportabilă pentru că e ascuţită,/ ci pentru că e permanentă, nu se moare din asta,/ trăim, luptăm” („Astă zi de luni”).

Asta te face să simţi mai acut bucuria lucrurilor simple, fireşti, necesare, dar ignorate până atunci. „Durerea însăşi e necesară pentru a simţi bucuria că nu te doare nimic” –spunea un clasic român.

Iar Jose Martì, spunea : „Dintr-o rană mai cumplită, iesae versul mai frumos”. >>>>

„Sunt / ceea ce crezi / că nu e / sunt valul care te ia / şi care te izbeşte / care-ţi aduce pustiul / la picioare / sunt nisipul ne­sfârşitului / sunt stăpânul pră-pastlei eterne / respiră-mă / sunt ultima suflare…“ Aşa sună toate poemele din cel de-al patrulea volum scris de Gelu vlaşin în care trăieşte cu o cuceritoare putere lirica, o vari­ată gamă a sentimentelor şi frământărilor moderne, văzuta în totalitatea lor ca teme unde putem găsi un accent persuasiv, o notă distinctă, o atitudine, care ne exprimă cu verosimili­tate, pe noi înşine.

Această poezie tematică, dar şi ideatică provine dintr-o simţire vibrantă, mereu atentă la priveliştile diverse ale lumii din afara, dar, mai ales, la mişcările dinlăuntrul nostru; simţire echilibrată, doldora de tensiunile fireşti ale sufletului.

„sunt aerul / care-ţi tine res­piraţia / sunt otrava / care-ţi sade pe buze / sunt carnea vie/ care-ţi chinuie trupul / sunt sân­gele clocotitor / al chinuitelor aşteptări / sunt cimitirul amintirilor tale / sunt / ştreangul zilei / de mâine / sunt ceea ce crezi / că nu/e…“ (pag. 64)

Bun mânuitor al versului strâmt, cultivând posibilităţile redundate ale nedefinitului ecou, ale suspensiei sugestive, Gelu Vlaşin crează fie ca un caligraf dezinvolt, fie ca un gra­vor subtil, lată un tablou în plină mişcare a trupului; din el respiră – însă – calmul şi încrederea, „pe genunchiul meu drept / stau amintirile şi tu / una câte una / îmbrăţişându-te / una câte una / sărutându-ţi pleoapele umede / şi genele /una câte una / şi tu / eşti atâta /printre piramidele răsturnate / ale îngerilor / ucişi / unul câte unul / pe genunch’iul meu drept / stau si te aştept…“

Un poem „gravat in care aflăm nu atât relieful imaginilor, cât sugestiile senzorial-existenţiale bine dozate. Aşadar, dincolo de pasiunea pentru armonie stilistică, există o reală sensibilitate şi o conştiinţă, implicate în poem cu toafă gra­vitatea. >>>>

Apariţia cărţii “Scrieri in proza “(volumul II) a scriitorului Ioan Miclau, apăruta la  Editura “Cuget Românesc”,2007, vine să ne întărească convingerea în puterea sa creatoare, cu acelaşi simţământ duios privind dragostea pentru Neamul Românesc.
Cartea, asa cum ne mărturiseşte autorul, “are o identitate”, “ca orice fiinţă(!), născută din fiinţă.”Lăsând la o parte elementele ce ţin de coordonate tehnice, gasim aici o filozofie subtila privind naşterea unei cărţi.
Publicist, poet, dramaturg  şi prozator, autorul este ca albina ce doreşte să strângă cât mai mult polen, din cele mai diversificate flori,  pentru mierea cea mai dulce în cuvânt. Un dac vechi, crescător de albine.”Lupta cu imaginaţia sa proprie”, un dar al celor care vin din “locul unde s-a născut veşnicia”.
Autorul a reuşit în acest volum să adune mai multe texte inedite. Impresionantă, “restituirea”nuvelei “Fiica zeiţei Vesta”, dedicată fiicelor sale Elena, Tincuţa, Otilia. Dar temele sunt mult mai largi : el ne introduce firesc în lumea proverbelor, în crestomaţia din vechea literatură română şi universală, în cronici de suflet, în “poemes pour coudre les babits des saisons”.
Ioan Miclau – un om intre oameni “- aşa cum îl vede  Dimitrie Grama, si cum o simte cel mai bine “Benoni din Ciudanoviţa”, mereu prezent în viaţa bibliotecii “Mihai Eminescu”, în sfera nevăzută a simţirii…Impresiile despre filmele româneşti din Australia realizate de Ben sunt mereu prezente.
Aşa cum scrie Pr.Prof.Dr.Al.Stănciulescu Bârda, “Ioan Miclău obişnuieşte să-şi amestece în fiecare picătură de cerneală o rază din sufletul său  mare de roman. Astfel, scrisul său capătă viaţă, capătă putere pentru a strabate în timp şi spaţiu.” >>>>

„Planeta iubirii“ este o carte pe care nu poţi să o citeşti dintr-odată. Ea este o carte de suflet, din care, seara, în taina unei linişti pe care singur trebuie să ţi-o creezi, se cade să citeşti o pagină sau două.“ (Constantin Cublesan) Aferism! Pentru că, foarte greu mi-a fost să mă opresc numai la două poeme pe care le exemplific în succinta mea însemnare critică. Volumul „Planeta iubirii“ este „împănat“ cu referinţe critice semnate de poeţii: Eugen Evu, Angela Furtună, Valeriu Bârgău, Al. Florin Ţene, Ion Machidon şi criticul literar Petricâ Birău, care spune: „Ca într-un vârtej, spiritul scriitorului – Miron Ţic – dansează în jurul aceluiaşi sentiment drag inimii sale, iubirea“.

Cartea poetului şi prietenului Miron Ţie se vrea reprezentativă, pentru că înmănunchează poeme din mai multe perioade de creaţie şi pentru că s-a operat o selecţie cât mai apropiată de virtuţile specifice  (structurale)  şi  de harul real care conferă o fizionomie originală a acestui poet. El ne introduce într-un continuu „spectacol“ al iubirii în care expresia lirică e gravă şi densă, iar accentele sobre şi tandre, totodată, provin de la o netăgăduită „stilizare“ a ţinutei lăuntrice.

„Curgem pe cărările ne-ntoarsef Doar noi le ţinem în secret,/ Spre unde nu ne va căuta nimeni,/ Şi nici oboseala nu intră-n/ Suflet,/ Dorul nostru din fiecare secundă,/ E numai al nostru şi nimeni n-o să-l ascundă./ Mult mai târziu, ne prindem într-un joc,/ Până ce inimile ne iau foci Intre imaginile din marginile de ploii Se aşează aerul visării,/ Cât frumosul nu pleacă din noi,/ Vedem împreună puritatea înserării.“ (Pag. 90) >>>>

O poetă al cărui eu este frisonat de pildele mitologice şi de cele din cultura universală,inclusiv din vechile Scripturi,este Milen Badralexi(Maria Debruyker),în volumul,intitulat simtomatic,Hei,Uhnem,apărut la Editura Univers Ştiinţific,Bucureşti,2008.

Avidă să descopere filonul adevărului,poeta constată cu durere că:Atât de-avizi de adevăr,/copiii noştri află prea târziu că nu se poate/iubire fără bunătate./Ne doare disperarea lor dreptate-/iubire aspră nu se poate.(Făgăduim).Un freamăt elegiac emană aceste poeme,din care se desprind ingenioase proiecţii ale reveriei,unde idei din filozofia universală,interpretate poetic, stau alături de fante ale reprezentărilor fantaste cu incizii din tezaurul cultural universal,unde conceptul de Idee(La Platon) este ilustrat prin Bine,Frumos,Adevăr: Aici,în pâcle,înlănţuiţi cu fluiere de lut,/oricum rămânem risipitorii de absurd,/dar nu îi defăima pe zei,nu prihăni Ideea.(Există idei mai puternice decât noi).Observaţia şi disertaţia fuzionează în discursul elastic şi proteic.Problemele existenţei asaltează prezentul imaginaţiei.Uitarea e un pretext pentru interpretările aducerilor aminte privind trecerea spre nefiinţă.Închipuirea parcurge un spaţiu himeric,stăpânit abil,prin exerciţii de persuasiune:Ce zeităţi ne contemplă cu compasiune,/din copaci şi din ape?/Pietrele drumurilor ne admiră cum ne rostogolim în moarte,/ochii frunzelor ne scrutează,pe când ne petrecem/prin pulberea lumii.(Am uitat).Mitologia,aureolată de un lirism bine temperat,interferează cu secvenţe ceremonioase rupte din mitologia contemporană,cu tablouri populate de viziuni extrase din zestrea culturii universale,stilizate cu suplicii subtile demne de un Oscar Wilde:Cât l-am admirat pe ţăranul acela din Aragon,/pentru „Hasta la muerte”/Şi pentru nălucirea aceea-/tinerele dona în joacă,râzând,/aruncându-şi una alteia,în văzduh,paiaţa,/precum ursitoarele pe nevolnici muritorii.(Legământ). >>>>

Năvalnice şi tumultuoase precum fluviul în revărsare, de o prospeţime interioară neaşteptată, poemele colocviale semnate de Arian Botez în volumul sus amintit, demonstrează, o dată în plus, că spiritul nu cunoaşte graniţe în comunitatea lui socială şi în comuniunea lui cu omul. Aceste aparente „audienţe” în anticamera lui Dumnezeu, aşteptând să fie ascultat, înţeles, acceptat iar uneori contrazis, ricanează conştiinţa, silindu-l pe poet la o examinare riguroasă, ca dinaintea unei sfinte spovedanii. El îşi pregăteşte atent discursul, şi, din spirit de frondă, se autoflagelează în mod repetat, precum asiaticii se biciuiesc pe spinare până la sânge pentru a-şi mortifica simţurile. „Cu o scânteie de jungher/ exasperat – spintec/ oglinzile// până la foşnetul pasului/ Sfântului Duh” (Misteriu medieval).

De fapt acest spirit neliniştit, veşnic în dispută cu sine, ascunde tocmai marea nevoie de comunicare şi de comuniune electivă cu semenii, dar şi o mare timiditate, înfrântă anevoie şi conştient că suferinţa benevolă, asumată conştient, face parte din viaţă: „mă siluiesc – sălbatic – pe mine/ însumi – deci/ exist” (M ă siluiesc – deci exist)

Celestul şi teluricul se amestecă permanent, într-un melanj voit în toate poemele, deoarece suntem alcătuiţi din partea pământească şi scânteia de divinitate din noi, care însufleţeşte lutul: „Unde e răsăritul?” mă-ntreabă/ prima lacrimă – sângerând din inima/ aprinsă a lumânării// „aici” – arăt eu – cu vârful/ care-mi străpunge inima – al/ săbiei ecuatoriale” (Misteriu medieval).

Se pare că starea aceasta de tulbure zbatere a cărnii împotriva spiritului, şi a spiritului împotriva cărnii, îi este proprie lui Adrian Botez, ca şi nouă, de altfel. Un teren de luptă în care se duc bătălii permanente. >>>>

Poet ce vine din lumea arhaicelor balade ,dar aduse în contextul modernităţii,având o încărcătură ideatică originală şi personală, este Şerban Codrin cu al său volum (la propriu) monumental,dar”şi la figurat”(Ion Roşioru),cu un titlu original Baladierul, amintind de Petrarca,apărut la editura Helis,Slobozia,2007.

Volumul se deschide cu o baladă,profesiune de credinţă,închinată maestrului care ocean îmi eşti,şi cer mărinimos,în timp ce maestru radiază ca un altar.

Poetul scrie în stil clasic,în majoritatea cazurilor ,cu rimă încrucişată,desfăşurând un univers liric ondulator cu lungi acumulări de detali,în viziuni ce dizolvă realitatea  din pasta istoriei,dar, şi din prezentul vâscos:Sclipici de briliante,ireal/Vibrând pe margarete-ncoronate,/Extatice garoafe,crini royali/de nouăzeci şi nouă de carate,/Presimt în fastuasa revărsare/Şi neastâmpăr peste trotuare/Cum bântuie din cer în văgăuni/Şi curg de-a rostogolul pe imperii,/Curg hăituiţi călare de-un nebun,/Curg demonii din marile Siberii.(Balada când viforul călare pe dragoni sălbatici bântuie coclauri).Incă de la prima baladă autorul ne fixează intenţioa sa şi scenariul pe care îl doreşte să-l desfăşoare în cele ce urmează.Observaţia se amplifică până la percepţia realităţii ca halucinaţie,iar din felul acesta precipitat de a trăi fenomenele şi a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei:Jos,într-un târg de lene,dobrogean,/Cu felinaru-n creştet,idiot/Luna-ntărâtă,goală sub capot,/Butoaiele cu apă la burlan./O fată pritoceşte prăjituri/Cu praf de nuci în sucul purulent/Şi-mbălsămează cerul spre-Orient.(50).Plonjonul în mitologia biblică,uneori cu un scenariu burlesc,îl face pe poet să descopere abuzuri de utopii fără greşeală, iar ironia fină  emanată de baladă îl conduce pe cititor să perceapă o stare paradoxală de natura revelaţiei:Chiar Domnul în obsesiile Sale/

Îşi face socoteli câte păcate-a/Plantat cu fast livezi ideale,/Din plin să Le deguste voluptatea.(Balada fericiţilor Adam şi Eva în grădina desfătărilor). >>>>

Autorul vine cu un nou roman, după volume în care observaţia fină şi umorul se împletesc într-un mod original, dacă ne gândim la originea sa  bucovineană, la înaintaşii scriitori Ion Creangă sau Eusebiu Camilar.

Volumul începe cu o scurtă prezentare a activităţii literare a romancierului, a parcursului acestui “roman de sertar” şi cu mulţumirile adresate unor sponsori, specie rară în zilele noastre. Prefaţa, semnată de consilierul editorial Vladimir Alexandrescu, observă luciditatea prozatorului şi capacitatea de a demitiza, de a ridica vălul de pe mediocritatea înconjurătoare.

O sumedenie de întâmplări se petrec în acest roman, unde dragostea dintre o funcţionară frumoasă, Drăguţa,curtată de toţi bărbaţii pe care îi fascinează,  şi un personaj inteligent, căsătorit şi prigonit de securitate,deoarece nu-şi reprimă comentariile nefavorabile şi nu se “aliniază”,  ocupă locul principal .

Este o lume de “ghivecişti”, trimişi la cursuri de formare (“perfecţionare”), pentru a ajunge activişti,” specialişti” în demagogie şi mistificare a datelor realităţii. Ei trebuie să organizeze întâlniri cu mulţimile, pentru a le inocula impresia că totul e bine şi frumos, că societatea progresează continuu, că este singura lume “normală”. >>>>

Când ni se reaminteşte despre exilul românesc, reprezentările noastre sunt brusc inundate de sentimentul unei irepresibile melancolii. Instantaneu, gândurile aduc imaginea înfloritoare a României interbelice; mai apoi pe aceea a unei istorii şi a unui viitor ce ne-au fost brutal refuzate. Şi – nu în ultimul rând – rememorăm strălucitoarele nume ale unei întregi generaţii de intelectuali care, alungată de comunism, pornea pe drumul tragic al bejeniei. Scriitori, filosofi, jurnalişti, muzicieni, deveneau, pentru o lungă şi grea perioadă, purtători ai unui „dor fără saţiu” de patrie şi de limba română. Siliţi să trăiască şi să-şi afirme pe alte meleaguri valoarea, construindu-şi opera, tipărindu-şi cărţile (interzise în ţară), editând ziare şi reviste proprii, scriind în paginile celor mai prestigioase publicaţii ale patriilor adoptive, aveau să îmbogăţească literaturile şi cultura altor ţări, în vreme ce, acasă, cărţile lor erau puse la index, ori chiar distruse, iar numele lor s-ar fi dorit să fie uitate, şterse din cărţi şi manuale, din istorie, dar – mai ales – din toate amitirile celor rămaşi.

Cu o rapiditate înspăimântătoare România, sub comunismul totalitar, devenise (aşa cum scria Monica Lovinescu în finalul unuia dintre percutantele ei articolele) „o insulă de nonsens istoric” căci regimul totalitar va confisca toate domeniile vieţii umane, nu numai pe cel politic.

Ce însemna în esenţă acest lucru aflăm din lapidarele notaţii cuprinse în prefaţa la prima ediţie (1950) a monumentalului opus al Hannei Arendt Originile totalitarismului: „…elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopurile omeneşti; (…)…procesul despre care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a necesităţii istorice ;(…)…oriunde a domnit totalitarismul , el a început prin a distruge esenţa omului;

(…) lumea fictivă a mişcărilor totalitare, în care au fost desluşite cu o claritate fără precedent nesiguranţele esenţiale ale timpului nostru;” >>>>

„Cartea doamnei Claudia Voiculescu trebuie citită – ca un poem integral – ca semnificaţie şi unitate a creaţiei – poem fragmentat doar de necesităţile de respiraţie şi unitate internă.“ (Aureliu Goci).

Formată din trei mari capitole: 39 de rondeluri, 26 de sonete şi 40 de alte poezii, – şansa suferinţei – se împlineşte prin structurala duală a poetei, pendulând stilistic dar şi spiritual între real şi ideal – structură profund paradoxală. Cu rondelurile se apropie de Alexandru Macedonski ale căror teme şi motive lirice vizează un univers individual, aspirând spre desăvârşire, stăpânind perfect arta filigramării.

„Mai pot să fiu o alinare/ Sau tristă zi sub cer noros/ Sau doar o gravă întrebare/ Sau cornul unui melc fricos./ Mai pot să fiu o-nfiorare/ Sau vânt sălbatic, volburos…/ În tristă zi sub cer noros/ Mai pot să fiu o alinare/ Sau pot să fiu abandonare,/ Murmur de seară, aburos/ Şi dor durut, mir şi mirare/ Sau vin răcoritor, brumos/ Cinstit la ceas de alinare.“ (Pot să fiu o alinare). Cu sonetele, de asemenea, se apropie de un alt mare poet Victor Eftimiu, realizând o adevărată alchimie a cunoaşterii, a iubirii prin meditaţie, dezvăluindu-ne – uneori senzual şi ceremonios, alteori discursiv şi melodramatic – dar, structural, printr-o luminoasă vitalitate, spontan şi deloc parcimonios.

„Noi am uitat să mergem la ospeţe/ Sau să cântăm un cântec îndrăgit/ Sau s-alinăm un suflet oropsit/ Când ne cerşeşte gestul de tandreţe./ Ne este sufletul adânc rănit/ Tristeţile ne dau de-acum poveţe/ Parc-am pune peste vis ostreţe/ Să fie orice lucru de plătit/ Străin şi-aşa de-nşelător e totul/ Şi raiul e uitat în noi captiv/ Şi nu mai ştim nici care-i antidotul./ Nedumeriţi privim retrospectiv./ Şi rătăcind precum Iscariotul/ Ne muşc-al remuşcării colţ parşiv…“ (Sufletul rănit). >>>>

Întotdeauna, am apreciat volumele de publicistică, în care sunt adunate articole publicate, de-a lungul timpului, şi în diverse ziare şi reviste, pentru că ele îmi oferă, retrospectiv, imaginea societăţii, de la momentul scrierii lor. În ultimii ani, m-am putut delecta, astfel, cu volume excepţionale, adevărate cronici ale perioadei de după 1989, precum cele semnate de FLORIN PARASCHIV, România în disperare temperată, 2001, GABRIEL CONSTANTINESCU, Gâlceava anticomunistului cu lumea, 2002, FĂNUŞ NEAGU, Punţi prăbuşite, 2002 ş.a. Spre deosebire de memorialistică, adesea melancolică şi metaforizantă, publicistica are nerv, este o radiografie a prezentului, are verbul tăios şi combativ; în scrierea istoriei, publicistica are un rol decisiv.

De curând, am primit cu bucurie o astfel de antologie, semnată de bunul meu prieten şi coleg, prof. dr. ADRIAN BOTEZ. Evident, o mare parte a articolelor adunate în volumul Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (postfaţa – Ideologul Neamului Metafizic, semnată de eminentul om de cultură român Artur Silvestri), îmi este cunoscută, fiind vorba de articole, nu mai vechi de un deceniu, publicate în reviste precum Scara, Crezul nostru, Permanenţe, Contraatac şi revistele electronice ARP – ale dlui dr. Artur Silvestri.

Cititorul operei poetului, criticului literar şi publicistului Adrian Botez descoperă, succesiv, un poet abisal, constant sfâşietor, un hermeneut al operelor marilor clasici români, profund cunoscător al mitologiei popoarelor, simbolisticii, ocultismului, teologiei şi antroposofiei, deopotrivă, şi un publicist ardent, permanent receptiv la zvârcolirile prezentului. >>>>

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu. >>>>

Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială.

Această Antologie de poezie se constituie,practic,în o bibliotecă a poeziei contemporane ,de început de secol.Dacă,pe durata unei singure generaţii,cărţile au o mişcare secretă,orgoliul împindându-le mereu spre raftul din faţă,într-o antologie ,cum este cea de faţă,vecinătatea poeziilor semnate de diferiţi poeţi,se armonizează într-o formă de comunicare subtilă. >>>>

Cartea de faţă ar putea fi numită “O incursiune în epopeea mişcării minoritice”. S-ar crede că nimic nu mai poate fi descoperit legat de universul franciscan. Cercetătorii au mult de colindat pe cărări uneori bătătorite încât îşi pot epuiza toate resursele de apă vie, trezindu-se totuşi pe urme ştiute, în hăţişurile istoriei, învăluiţi în ceaţa miturilor, a legendelor înflorite, exagerate şi uneori mistificate după dimensiunea admiraţiei şi pietăţii faţă de sfântul favorit.

Cu toate acestea, mereu se vor găsi spirite cercetătoare, fascinate de filonul de lumină freatic care să aducă un plus de aer proaspăt printre prăfuitele manuscrise ale hagiografilor.

Este ceea ce face autorul lucrării de faţă, părintele Ştefan Acatrinei, O.F.M.Conv. care, cu asiduitate şi răbdare, ne introduce în acest univers fascinant ce a dat naştere unuia dintre cei mai remarcabili sfinţi care şi-a pus amprenta definitiv, nu numai pe spiritualitatea Evului Mediu dar şi a timpurilor moderne.

Urmărim dinamica dezvoltării numerice şi spirituale a istoriei Ordinului Franciscan pe parcursul a circa opt veacuri, în drumul său spre Cetatea din Ceruri, având ca suport promisiunea Testament a Seraficului Părinte Francisc, făcută tuturor acelor care vor intra în Ordin din timpurile sale până la sfârşitul veacurilor : “Cine ţine seama de acestea, să fie binecuvântat în cer de Tatăl preaînalt şi să aibă parte încă de pe pământ de binecuvântarea preaiubitului Său Fiu, împreună cu Sfântul Spirit Mângâietorul şi cu toate tăriile cerului şi cu toţi sfinţii” (Test, 40) – promisiunea transformată în binecuvântare şi care se regăseşte şi în Testamentul din Siena : “Scrie, că îi binecuvântez pe toţi fraţii mei, care sunt în ordin şi care vor veni până la sfârşitul lumii…” (Test. din Siena,1). >>>>

La aniversarea de anul acesta, 2009, a naşterii lui B.P. Haşdeu, unul din cele mai mari spirite enciclopedice ale neamului nostru, dar înainte de orice fondatorul filologiei, al lexicografiei şi al lingvisticii ştiinţifice româneşti, domnul Mihai Vinereanu şi editura ALCOR îi aduc un omagiu pe măsură oferindu-ne nouă tuturor DICTIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE. Realizat pe baza studiilor de indo-eurpenistică prin valorificarea a tot ceea ce s-a acumulat până acum în domeniu, dicţionarul are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. >>>>

Amplu şi documentat studiu monografic, teză de doctorat ce l-a avut ca profesor coordonator pe cunoscutul universitar Mircea Popa, volumul Gheorghe Pituţ- Ochiul şi Noaptea semnat de doamna Maria Vaida a fost apreciat chiar de la lansarea în cadrul Sesiunii Internaţionale de Comunicări organizate de Centrul de Cercetare a Imaginarului Alba Iulia, la 28 martie.  Abundenţa  informaţiilor şi complexitatea sau noutatea interpretărilor, corectarea unor date eronate strecurate în analizele sau exegezele anterioare, dar, mai ales, analiza exhaustivă şi competentă a tuturor segmentelor operei – de la poezie la proză şi publicistică, de la traduceri la literatură pentru copii sau la corespondenţă – susţin, confirmă calitatea studiului extrem de laborios.

Scopul declarat al autoarei, regăsit în consistenta prefaţă care fixează  şi coordonatele lucrării este, pe de o parte, receptarea şi interpretarea operei de pe poziţia unui psihanalist al literaturii, iar pe de altă parte, combaterea argumentată a „etichetărilor tendenţioase”(aşa cum inspirat le numeşte autoarea), etichetări aplicate sistematic operei şi autorului. >>>>

Referindu-se la modul de alcătuire şi închegare într-un volum a prozelor ce alcătuiesc volumul Îmi amintesc şi îmi imaginez, semnat de Mariana Brăescu (Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2005), editorul – Artur Silvestri – nota pe coperta a patra a cărţii: „Priveam cu uimire, şi fără să-mi pot explica, alăturarea aceea de cuvinte, aproape dictate şi închegarea lor într-un ceva pe care îmi era cu neputinţă să definesc esteticeşte. Să fi fost memorialistică? Să fi fost ficţiune şi, mai mult chiar, o experienţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o puteam nici măcar întrezări? Cred, mai degrabă, că era câte ceva din toate acestea, ori, mai bine spus, un mesaj enigmatic…”

Pe bună dreptate, prozele Marianei Brăescu au ceva enigmatic, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune.

În cele ce urmează, vom aduce în discuţie acele elemente care contribuie la conturarea stărilor enigmatice.

Mai întâi, e vorba de lirismul descriptiv, detectabil, bunăoară, în Urcând în nuc până la cer: „Ca o dragoste mare arde vara şi toamna vine doar cu parfumul acelei iubiri. Acolo, în nord, în ultimele săptămâni din august, calci adesea frunze galbele ca bănuţi pierduţi. >>>>

„Există fapte şi oameni care în particular n-au nimic care să atragă ca inspiraţie epică. Totuşi, un spirit ce lecturează cotidianul cu o privire scrutătoare, sub aparenţa de platitudine şi în cuprinsul banalităţii, găseşte semnificaţii desfătătoare. Acestea sunt coordonatele universului epic al cărţii de proze scurte „Lumea are cele mai bune intenţii!” (Craiova, Editura Contrafort, 2008) de Liviu Jianu.

Autor de volume de poezie şi de informatică, concitadinul nostru Liviu Jianu debutează în ordinea epicului, arătându-se un bun narator. Cartea acoperă un interval tematic tridimensional şi se dezvoltă în trei tonalităţi distincte. Se individualizează mai întâi un stil al reflecţiei ce urcă de la concret la general, fabulos şi umoristic. Este vorba de o meditaţie ce se investeşte într-un registru grav, insinuant liric şi cu o marcată deschidere spre simbol. Se înscriu pe această dimensiune schiţe precum „Buzunarele”, „Gradaţie de merit”, „Educatoarea” şi „Dicţionar de război”. Pecetea acestora este, dincolo de stil, centrarea pe evenimente şi împrejurări de mare semnificanţă existenţială. Faptele se impun împotriva povestirii. Acest lucru ne dă senzaţia că avem de a face cu naraţiuni fără epic, mizând probabilistic pe o bine controlată transparenţă a fisiunii simbolurilor. Între acestea, „Buzunarele” şi „Gradaţie de merit” sunt antologice şi, parcă, de nerepovestit. >>>>

Recent, la Editura SEDAN din Cluj-Napoca, a apărut lucrarea „DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ”. Aşa cum precizează prof. dr. Dan BRUDAŞCU, cel care a făcut selecţia şi traducerea textelor şi a semnat Prefaţa, cartea este consacrată cunoaşterii de către cititorii români de azi a istoriei străvechi şi frământate, precum şi a culturii şi spiritualităţii iraniene, bogate şi profunde, cu o incontestabilă contribuţie la tezaurul civilizaţiei universale. Dan BRUDAŞCU a selectat o serie de texte relevante, semnate de cercetători, istorici, arheologi, istorici de artă şi cadre universitare, atât din Iran, cât şi din alte ţări ale lumii, mai ales din Olanda şi Statele Unite ale Americii, precum şi texte din alte surse sau propriile sale mărturii din perioada desfăşurării, în urmă cu 30 de ani, a revoluţiei islamice.

Fiecare text este însoţit de un aparat ştiinţific amplu, care oferă  celor interesaţi posibilitatea aprofundării diverselor domenii sau perioade istorice cuprinse în acest volum. >>>>

Departe de a fi devenit inutilă, redactarea periodică a unor lucrări de sinteză în domeniul culturii şi reactualizarea lor atunci când este cazul reprezintă o necesitate obiectivă, iar asumarea unor asemenea proiecte de certă anvergură necesită, cum bine se ştie, o muncă de documentare susţinută cu mijloacele cele mai riguroase, dar care în egală măsură cere obiectivitate şi onestitate, precum şi conturarea unei perspective de ansamblu, pe plan sincronic şi diacronic, asupra fenomenului cultural studiat.

O astfel de realizare este şi Univers cultural şi literar vasluian, carte apărută în 2008 la Editura Pim din Iaşi (unde se tipăresc multe scrieri de tip academic şi universitar),  sub semnătura profesorului Ioan Baban. Lucrarea este, din motive asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează, o contribuţie binevenită la nivelul spaţiului spiritual şi de cultură pe care îl vizează. Ea a fost precedată de Dicţionarul personalităţilor vasluiene (autori: Petru Necula şi Mihai Ciobanu), lucrare cu miză similară şi anumite merite, dar redusă ca dimensiuni, şi relevanţă, întrucât nu a fixat, drept criteriu exclusiv în selecţia „personalităţilor”, contribuţia acestora în sfera vieţii culturale şi spirituale. Mai consistentă este lucrarea (în multe tomuri) Valori culturale tutovene de Traian Nicola, care se ocupă, însă, cu precădere de zona Bârladului (interesantă din punct de vedere cultural, este adevărat). >>>>

Personalitate complexă, Eugen Dorcescu, e unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului al XX-lea, precum şi ai secolului nostru,  printre operele sale importante enumerându-se Metafora poetică, Emblemele realităţii, Poetica non-imanenţe (eseu şi teorie literară), Arhitectura visului, Culegătorul de alge, Omul de cenuşă ( volum antologic), Biblice,( volum antologic), Psalmii, Eccleziastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase( poezie), Basme şi povestiri feerice. (proză). Trebuie salutată în mod deosebit tenacitatea cu care poetul a lucrat ani întregi la versificarea cărţilor sacre, ca şi ardoarea cu care s-a avântat în dialogul său cu Divinitatea, într-o epocă în care nu numai societatea, dar nici critica literară nu acordă suficientă atenţie poeziei mistice. Volumul antologic de poezie, intitulat Omul din oglindă, aparut la Editura on-line Semănătorul, 2009, constituie o radiografie spirituala a societăţii contemporane, dar şi a intelectualului acestei societaţi, detaşat şi meditativ la vârsta senectuţii, intelectual ce se simte anacronic într-o societate în care domneşte răul, prin supremaţia vieţii instinctuale şi acaparatoare asupra celei spirituale. Starea de spleen a intelectualului se exprimă fie direct, fie prin intermediul Bătrânului sau Eremitului, ale căror euri se suprapun eului poetic într-un ţinut virtual, caracterizat prin puritate, calitate specifica sacralităţii. Prin tematică şi forma expresiei poetice – curgătoare, muzicală, eliberată de rimă, există doar oaze poetice în care este prezentă clasica rimă – volumul are un caracter unitar. Scârbit de societatea abjectă în care trăieşte, Bătrânul – Poetul doreşte retragerea din lume, retragere care începe să se confunde la un moment dat cu întoarcerea în punctul genetic, considerată ca singura posibilitate de eliberare. Poetului îi repugnă nu doar oamenii, ci întregul univers fenomenal, considerat bolnav, drogat, putred şi neagă tot ce a iubit altădată. >>>>

Cartea Arhimandritului Timotei Aioanei, „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor” (Ed. Muşatinii, Suceava,  2008), apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, este o bijuterie şi o minune editorială, un obiect de artă de colecţie şi o operă  de literatură  memorialistică de ţinută. La reuşita sa a participat cu grafică sora Simona Bucan de la Mănăstirea Stavropoleos, iar coperta este furnizată de pictorul Vasile Ilucă – Vedere generală cu biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – la Rădăşeni, 2001.

Prin această carte, şi aproape că fără o intenţie literară, ci mai mult enciclopedist localist-cronicărească, s-a născut, totuşi, un scriitor veritabil, ce vine pe filonul tradiţiei marilor povestitori şi cronicari moldavi. E o certitudine că la anul două mii nouă, în ziua de cincisprezece al lui ianuarie, un condeier hăruit, exersat deocamdată în hamurile prozei scurte, izbucneşte la Lumină, trăgând mai departe către glorie ţinutul predestinat al Fălticenilor, ce îi dăduse culturii române, înainte, pe Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban şi încă atâţia alţii. Miza evocatoare a ţinutului rădăcinilor este una morală, scriitorului potrivindu-i-se hlamida abordării est-etice a încleştării cu literatura:  „Fălticenii, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoşteau, vorbeau între ei şi se bucurau măcar la o simplă întâlnire” (p.215). Menţionând aceasta, situăm de fapt, prin perspectiva dualităţii etic-estetic, atitudinea autorului faţă de civilizaţia contemporană ce este dominată de consumerism şi post-modernitate, sinonime cu disoluţia omului spiritual şi îndepărtarea omenirii de Dumnezeu. >>>>

Lirica noastră, mai ales în deceniul din urmă, cunoaşte o puternică polarizare: între poezia senzualistă, pe de o parte, şi cea a  recluziunii, a meditaţiei transcedentale, a sentimentului religios. Posiblitatea de a exprima, prin artă, un univers tematic hrănit de religie a constituit, de-a lungul vremii, la noi şi pretutindeni, o preocupare permanentă. Unele dintre cele mai importante opere – din variate ramuri  (arhitectură, plastică, muzică ori litertură) – au găsit  mijloacele expresive potrivite şi au  transmis,  “suflet de la suflet” , bogăţia trăirilor pe care sacrul le  trezeşte.

De un timp, literatura română s-a îmbogăţit cu numeroase înfăpturi de factură spiritual-mistică, ce tind să elimine, după 1990, un gol, pe care anii de prohibiţie şi orientări strict materialiste îl lăsaseră . Cum foarte bine se ştie, însă, calitatea superioară, în sine, a temei nu conferă, neapărat, statut estetic  unui text, adeziunea la valorile religiosului devenind  act artistic doar în măsura în care elanul  e transpus sensibil în limbaj specific. >>>>

Am avut bucuria de a-l cunoaşte pe tânărul poet basarabean, Petru Botezatu, la cea de-a zecea ediţie a Concursului Internaţional de Creaţie Literară „Veronica Micle”, Concurs organizat de către Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” ASTRA Iaşi în colaborare cu Despărţământul „Timotei Cipariu” din Blaj. I-am citit poeziile care m-au impresionat, i-am vorbit doamnei Silvia Pop despre acest talent deosebit venit de la Cahul şi am constatat mai apoi că Petru Botezatu a fost premiat la Concursul nostru. M-am bucurat foarte mult pentru această fericită „întâlnire literară” şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut, la Iaşi, cu ocazia decernării premiilor.

Poezie de mare sensibilitate artistică, fremătând de dorul întâlnirii cu Cel care este Iubire, poezia lui Petru Botezatu îşi găseşte expresie adâncă în sufletul lectorului avizat. Motivele şi temele religioase, în deplină alternanţă cu cele literare, sunt strânse într-un buchet de poeme pe care autorul le-a scris de curând şi mi le-a trimis la Blaj, făcându-mi o mare şi frumoasă surpriză.

Crăciunul este imaginea rustică a bucuriei Naşterii Domnului care, o dată cu frumuseţea colindelor tradiţionale, aduce şi Vestea Minunii din Betleem. Subliniind atât de sensibil bucuria de nespus a Sărbătorii, poetul devine „vocea” care colindă Imnul Naşterii în sufletele noastre, aducându-ne Vestea cea minunată: >>>>

După lecturarea poemelor cuprinse între copertele cărţii semnată  de Paul Polidor, „Pe autostrada socială:utopie şi critică” (Editura Asociaţiei Culturale Iulia Haşdeu – Bucureşti –) am constatat trista existenţă a unui caracter nonconformist faţă de revărsările sociale. Precum eretele napoleonian, capabil de voluptatea altitudinii, – aşadar un viguros elan al gândurilor – distigem conexiunile versului polidorian ce provin din contextul socio-ideologic al epocii noastre, conturându-se dialectica ironiei prin ricoşeu, amintind aici, din seria specifică, titlul „Public americănesc” (o altă meserie nouă) citez: „La ce-aude pe bandă/ El râde, că e comandă” p.42; continuând a fi în dezacord cu condiţia vasalităţii democrate, va puncta fără echivoc: „Stăm cu Euro-n gând/ Cu Dolaru-n şa/ Sunt tot lanţuri de fier/ Ori de catifea” (Muncă şi utopie,p.38)

Poezia simplă, directă, unde orice formă adoptată are o semnificaţie, un sens format, demonstrează o tensiune spirituală specială. Chiar şi ritmicitatea, aliteraţiile din actul poetic, străbate intensitatea trăirii în alternanţa vocală a recitării, determinată de tempo-ul fiecărui vers. Astfel,  tonica într-un acord perfect, ne dă o mai mare plăcere a echilibrului prin unitate melodică şi unitate ritmică în dispunerea cadenţelor şi alternarea tensiunilor. >>>>

„Ştiu, vom muri,

dar câtă  splendoare!”

spunea poetul Daniel Turcea în moto-ul pe care autoarea şi l-a ales pentru a-şi prefaţa volumul „Îngerul Esteban”, elegie pentru violoncel şi pian.

Să  înţelegem din acest enunţ că  viaţa de aici e doar o aparenţă a vieţii adevărate, a celei veşnice şi împlinite, e doar un popas pentru cugetare, o intersecţie din care omul îşi va hotărî singur calitatea şi înălţimea zborului.

La capătul acestei aventuri din clipa freatică  se deschide larg şi pentru totdeauna câmpia înaltă şi neistovită  a slavei dumnezeieşti.

Cu toate acestea, cred că e bine să ştim că, chiar şi cea mai de neclintit opţiune se naşte din îndoială, şi că, la urma urmei, dramatismul marilor angajamente îşi are ca sursă faptul de a renunţa la o valoare în folosul alteia. Sigur că astfel, dimensiunea triumfală, cea a divulgării, va fi poemul, iar cea lăuntrică, sfâşietoare şi dubitativă va fi a elegiei grave şi surdinizate, în acorduri de violoncel şi pian.

Şi iarăşi va trebui să afirmăm că tema esenţială a acestei destăinuiri poematice, cu tonalităţi de lied şi amplitudini de epopee, este cea a confruntării dintre sacru şi profan. Fiind vorba de un poem spiritual victoria – nu ştim cât de reală! – va aparţine dimensiunii sacralizante. >>>>

Piesa “Un loc pentru fiecare” face parte din genul de Teatru-dezbatere, teatru-document, angajând conştiinţa spectatorului sau a cititorului şi obligându-I să se implice în desfăşurarea acţiunii, să ia act de greşelile istoriei dar şi de ticăloşia celor care au provocat daune fizice şi morale de nereparat, semenilor lor.

Şi pentru că justiţia civilă, pângărită de jocul perfid al istoriei şi constrânsă de un regim totalitar nu şi-a mai îndeplinit menirea sacră de a împărţi dreptatea imparţial, săvârşind erori şi trimiţând la ocnă suflete nevinovate, omului nu i-a mai rămas decât să se încredinţeze Justiţiei divine, Tribunalului Suprem, din faţa căruia nimeni nu se poate sustrage.

Astfel, călăii ajung să-şi ceară iertare şi să implore îndurarea propriilor victime, căci mustrările de conştiinţă şi regretele tulbură şi pot duce pe vinovat în pragul nebuniei.

Este vorba de un război mai aprig şi mai perfid decât cel abia încheiat, atât de subtil încât omul nu mai ştia la ce să se aştepte nici chiar din partea casnicilor săi, când cel de aproape devenea duşman, în stare să te vândă.

Acţiunea se petrece aşadar, la marginea pădurii Drăguşanilor, la câţiva ani de la instaurarea regimului comunist, perioadă dificilă şi tulbure din punct de vedere politic, când drepturile omului au ajuns o adevărată batjocură, balanţa dreptăţii înclină după cum ajunge unul sau altul la putere. >>>>

Ajuns la a şaptea apariţie Almanahul Oamenilor de Afaceri,2009,editat de Asociaţia Patronilor şi Meseriaşilor şi publicaţia Tribuna Afacerilor,în concepţia şi coordonarea scriitorului Ion Constantinescu şi Cristian Iosip,are un bogat şi variat cuprins din toate domeniile de activitate.

Almanahul se deschide cu Puncte de vedere ,articol semnat de ec.Augustin Feneşan, preşedintele A.P.M.Cluj,urmat de Privire spre viitor de prof.univ.dr.Gheorghe Postelnicu în care analizează prognozele şi fenomenele economice şi nivelul de dezvoltare la care am ajuns.Ion Daniel Lăcusteanu  în articolul Afacerea-un hobby? Acordă sfaturi pentru deschiderea unor afaceri şi paşii care trebuiesc urmaţi.În Tehnologia şi filosofia prof.dr.ing.Virgil Moldovan subliniază că tehnologia nu poate fi concepută ca evoluând în afara actului de creaţie umană,iar aceasta conduce la modificarea relaţiilor socio-umane,cu implicaţii privind calitatea vieţii.Prof.univ.Emil Luca în amplu studiu Bune şi rele despre organismele modificate genetic explică pe larg ce sunt organismele modificate genetic ,cum au evoluat ele,opinii favorabile OMG,opinii împotriva OMG,arătând că Uniunea Europeană obligă etichetarea acestor produse,pentru prevenirea consumatorului.Ion Constantinescu analizează relaţiile dintre Patronat şi salariat,şi rolul patronului în menţinerea unor relaţii umane şi productive cu salariatul său.Documentarul lui Ioan Benche intitulat România în patrimonial mondial cultural şi natural UNESCO jalonează importantele obiective istorice,naturale şi de cult din ţara noastră care fac parte din patrimoniu UNESCO.Cristian Iosip în articolul A fi creştin European în faţa lumii dezbate problema creştinismului ca adiere universală care a ajutat şi ajută la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei.Interesant articol semnază Dr.Ionuţ Ţene intitulat Repere slave în etnogeneza românilor unde analizează realitatea şi rolul migraţiei slavilor pe teritoriul vechi al Daciei.Juristul Ion Ghercioiu întro reflecţie de cititor abordează tema La ce-ţi foloseşte lectura unei cărţi?Concluzionând că un glas etern în spaţiu rămâne cartea,un teribil izvor de cunoaştere,cel mai durabil monument,chiar dacă este făcut din hârtie. Al.Florin Ţene în articolul Liga Scriitorilor-o alternativă în promovarea literaturii prin descentralizare face o retrospectivă a activităţii acestei organizaţii profesionale pe anul 2008. >>>>